Artist magician sau veritabil yoghin

Yoga este un fel de divertisment pentru a te destinde, care place enorm occidentalului mereu presat de timp. Cu ajutorul exerciţiilor de respiraţie şi al mişcărilor, el încearcă să-şi stăpânească stresul. El procedează precum artistul magician, care domină suferinţa în natură prin natura însăşi, şi astfel se reconciliază cu existenţa în natura terestră. Însă adevăratul yoghin se ridică deasupra suferinţei în natură, graţie legăturii cu câmpul de vibraţie divin. El se reconciliază în mod magic cu viaţa divină originară, şi prin asta, el devine o graţie pentru aproapele său.

Numeroşi cei care au vizitat Orientul i-au putut vedea pe fachiri lăsându-se pradă unor practici uluitoare şi captivante. Astfel, au devenit şi sunt subiectul a tot felul de speculaţii şi poveşti, în timp ce în Occident, numeroase mişcări oculte încearcă să-i imite.
Titlul de „fachir indian” nu trebuie luat ad literam. Aceşti „artişti” magicieni se află în aproape toate ţările orientale, dar India a fost leagănul lor. De acolo s-au răspândit, mai ales în ţările arabe, unde
şi-au susţinut demonstraţiile cu succes.

Conform ideii pe care o susţinem, nu-i onorăm pe aceşti oameni cu numele de „yoghini”, căci ei nu au nimic în comun cu adevărata yoga, dar îi putem califica cel mult „artişti magicieni”. Nu sunt, în fond, cu nimic diferiţi de artiştii ce practică telepatia sau hipnotismul, prezenţi în teatrele noastre, nici de cei care se folosesc de numele lui Iisus Christos pentru a-şi camufla practicile.

E cert că, pentru a obţine şi a păstra o anumită măiestrie artistică, e nevoie de mult antrenament şi ani de eforturi zilnice. Artiştii magiei nu fac excepţie de la aceasta. Pentru a-şi atinge scopul, fac zilnic tot felul de exerciţii de respiraţie, în timpul cărora îşi aşază corpul în posturi deosebite şi îşi supun diferite părţi ale corpului la manevre deosebit de dureroase; şi se dedau la diverse activităţi obscure de hipnotism. Toate aceste exerciţii aduc glandele cu secreţie internă într-o asemenea stare încât, mai apoi, voinţa bine exersată a artistului domină aceste organe, ceea ce-i oferă conducerea totală a întregului său corp, a facultăţilor mentale, până la corpul fizic.
Putem resimţi o mare admiraţie pentru efortul, stăpânirea şi abţinerile ascetice pe care aceşti oameni şi le impun, precum şi pentru capacităţile lor extraordinare, pentru probele artei lor, atât timp cât această admiraţie nu o depăşeşte pe cea pe care o simţim faţă de artiştii care fac diverse acrobaţii cu bicicleta pe scenă, cu capul în jos şi picioarele în sus. Nimeni nu s-ar gândi să stabilească vreo legătură între practica acestor gimnaşti şi o misiune divină. Ori, nu trebuie să facem acest lucru nici cu un magician gimnast.

Eroarea pe care o face majoritatea oamenilor este absolut de înţeles, căci artistul magician, datorită meseriei sale, se simte în largul său atât în sfera reflectătoare, cât şi în sfera materială terestră. Dezvoltarea secreţiei sale interne i-a lărgit conştiinţa şi, datorită acestui lucru, el se prezintă cu succes ca şi iluzionist, cântăreţ, prezicător, dar preţul care-l plăteşte pentru asta este o forţare continuă a corpului său.

Semnele distinctive, care vă fac să-i recunoaşteţi pe aceşti oameni sunt, printre altele, faptul că ei trebuie să se tortureze fără încetare pentru a obţine şi păstra competenţa lor artistică. Ei se taie cu cuţitul, merg sau se culcă pe paturi acoperite de cuie sau de alte obiecte ascuţite. Se transformă în perniţă de ace şi-şi înfig ace sau pioneze în corp, în timp ce, cu ajutorul a mici flăcări suportabile, se insensibilizează la foc.

Scopul acestor chinuri ale corpului este stăpânirea materiei.

Veţi recunoaşte poate o oarecare legătură îndepărtată cu unul dintre ritualurile noastre care spune: „Înainte ca ochiul să vadă, el trebuie a nu mai şti să verse lacrimi. Înainte ca urechea să audă, ea trebuie să devină insensibilă la impresiile vieţii inferioare; înainte ca vocea să se facă auzită în prezenţa Luminii, ea trebuie să-şi fi pierdut puterea de a-i face să sufere pe ceilalţi; înainte ca elevul să stea în prezenţa Luminii, picioarele sale trebuie să fi fost spălate în sângele inimii.”
Există realmente o oarecare legătură între omul care se ridică mai presus de suferinţa acestei lumi prin transfigurare, şi fachirul de pe patul acoperit cu ţinte. Există o înrudire între omul care-şi varsă sângele inimii pentru lume şi umanitate, şi magicianul care-şi înfige un cuţit între coaste, pentru a demonstra stadiul său avansat. Există o legătură ... şi totuşi între aceştia doi există o prăpastie fără fund.
Artistul magician stăpâneşte suferinţa în natură cu ajutorul naturii; şi, datorită acestui fapt, el devine mai mult ca oricând unul cu natura. Totuşi, adevăratul yoghin se ridică mai presus de suferinţa acestei naturi printr-o legătură cu câmpul de vibraţie divin, după care lasă să fie „întemniţat” cu natura sa divină de către natura pământeană, pentru a le arăta oamenilor rătăciţi calea către Lumină.
Artistul magician este omul care se reconciliază în mod magic cu viaţa pământeană şi exemplul său reprezintă oarecum un pericol pentru ceilalţi. Adevăratul yoghin este omul care se reconciliază în mod magic cu viaţa divină originară şi prin activităţile sale el reprezintă un ajutor pentru aproapele său.

Descoperim că, pentru a pătrunde până la însăşi esenţa şcolii yoga, trebuie să ne eliberăm total de starea de artist magician. Această ultimă stare este o corupere pământeană a veritabilei yoga. Pe drumul către Lumină trebuie învinse cu totul alte suferinţe decât cele ale corpului. Aici este vorba despre durerea sufletului cu referire la o patrie pierdută şi aflată în faţa unei lumi diabolice, în decădere continuă; despre suferinţa pentru o omenire cu inima secată şi întunecată.

Leagănul şcolii yoga nu se află în India. Iniţialul yoga este un sistem universal al transfigurării. În terminologia orientală sacră, printre altele, acest sistem a fost numit şi „yoga”, iar în limbajul sacru al creştinismului „renaştere”. Şi omul care punea în practică cu succes această cunoaştere a transfigurării era numit în India străveche, când brahmanismul nu devenise încă un cult dogmatic, un „yoghin”.
Un elev yoghin şi un elev al noii Şcoli de conştiinţă occidentală, urmează acelaşi proces de dezvoltare, adică o nouă contopire cu viaţa divină originară.

În timp ce elevul şcolii orientale va denumi procesul „o nouă contopire cu Brahma”, elevul Şcolii occidentale va vorbi de o întâlnire cu Christos, „în cer”, deci în Noul câmp de Viaţă.

Oare yoga n-are nimic de-a face cu o atitudine specifică a corpului, cu exerciţiile de respiraţie şi cu secreţia internă? Bineînţeles că da, şi nu este deloc un secret. Elevul yoghin alege un comportament chibzuit şi rezonabil. Un comportament care se distanţează de viaţa obişnuită. Privită din exterior, această conduită de viaţă este considerată ciudată pentru că ea presupune anumite exigenţe mentalităţii, caracterului dorinţelor, conştiinţei sângelui, întregului comportament psihic. Acest comportament constituie o temelie a adevăratei vieţi; nu este un comportament asocial, ci este un comportament care atinge în profunzime fiecare fibră a corpului uman cvadruplu.

Când elevul yoghin ajunge la acest comportament, începe să respire în mod corect. Prin comportamentul său, al cărui model este schiţat în Predica de pe Munte, elevul se contopeşte cu o nouă atmosferă spirituală, care se manifestă printr-o nouă substanţă eterică. Din momentul în care această legătură este realizată, elevul începe să respire în acest Nou câmp de Viaţă. Această respiraţie, acest suflu, aceste arzătoare „limbi de foc”, cum zice Sfânta Scriptură, penetrează cele şapte câmpuri de viaţă, pentru a trezi şi a coordona tot ceea ce se află acolo. Înţelepciunea străveche numeşte această legătură: „a lua parte la respiraţia Unicului.”

Odată ce respiră în această atmosferă, elevul înţelege şi descoperă transfigurarea. Tot ce este profan, tot ceea ce nu este divin în sistemul microcosmic septuplu se dizolvă şi un nou templu este construit. Acest nou templu se ridică în acelaşi timp cu „demolarea celui vechi”. Acest lucru se poate întâmpla în trei perioade, în „trei zile”, cum spune şi Domnul întregii vieţi.

Este vorba despre o activitate minunată şi în acelaşi timp un drum al crucii; este a trăi şi a muri în acelaşi timp. Aceasta este o suferinţă, care nu e cauzată de cuie, şi concomitent este o bucurie permanentă, care se ridică mult deasupra sentimentului unei experienţe artistico-magice reuşite. Este vorba despre reînvierea, trezirea la adevărata Viaţă, iar moartea se referă doar la vechea existenţă aparentă. Artistul magician urmează un drum al suferinţei pentru a reînnoi vechea existenţă, vechiul templu, şi pentru a-l înfrumuseţa. Yoghinul adevărat este orientat spre templul lui Dumnezeu, care se află „aproape de oameni” şi „aparţine oamenilor”, aşa cum este scris în Apocalipsă.

Ceea ce se întâmplă artiştilor puteţi citi în Nunta alchimică a lui Christian Rozacruce. Ceea ce se întâmplă adevăratului yoghin, despre acest lucru vorbeşte foarte clar Sfânta Scriptură. Este foarte important să examinăm, în profunzimea fiinţei noastre, dacă avem ceva dintr-un artist sau dintr-un adevărat yoghin: şi în ce măsură suntem pregătiţi pentru construirea interioară a adevăratului templu şi pentru demolarea vechiului templu. Secreţia internă are un rol foarte important de jucat în această „spargere” şi renaştere. Organele cu secreţie internă reprezintă, din punct de vedere fizic, centrii de forţă. Aceste organe au o sarcină fizică; pot de asemenea să fie de folos dacă dorim să avem o anumită conştientizare în sfera reflectătoare. Dar aceste organe joacă de asemenea un rol în procesul de transfigurare. Centrii de forţă ai naturii sunt apoi dizolvaţi, pentru a nu împiedica procesul conform căruia „Celălalt trebuie să crească, iar eul să se micşoreze”.

Magia naturii umane nu cunoaşte decât două activităţi ale secreţiei interne: activitatea fizică şi activitatea supra-fizică. Cu toate acestea, există o a treia activitate care se dezvoltă doar în respiraţia Unicului, şi exact cu aceasta lucrează elevul-yoghin. Un yoghin clasic a spus odinioară: „Prin respiraţia Unicului elevul ajunge la magia divină, şi magia divină face din om o divinitate, un Fiu al Tatălui. Orice magie umană, din contră, creează întotdeauna un nou demon.”

Plecând de aici, înţelegem de asemenea calitatea adevăratului yoghin, care este primit de fiii yoghăi, după ce a parcurs calea. Toate principiile cvadruplului corp terestru inferior au dispărut la el; sfera sa aurică străluceşte în prana aurie şi o flacără violet scânteiază deasupra sanctuarului capului: imagine a legăturii christice şi a posesiunii unei conştiinţe suficiente pentru a resimţi beatitudinea acestei legături în întreaga ei dimensiune.

Acest proces este simbolizat prin rozariul yoghinilor format din 103 sau 108 mărgele. Cunoaşteţi fără îndoială rozariul. În Biserica catolică romană, acesta este folosit pentru a repeta un anumit număr de rugăciuni, şi asta din anul 1221, se spune, când a fost introdus în Occident de către Sfântul Dominic, după exemplul din Orient. La catolicii romani, este cunoscut un rozariu de 150 de mărgele, respectiv şi unul mai mic de doar 50 de mărgele. Ambilor li s-a atribuit o oarecare valoare simbolică, o simbolistică servind ca bază de meditaţie. Rozariul vechilor călugări şi mistici orientali cuprindea diferite pietre pentru a determina numărul rugăciunilor. Alunecarea constantă a mărgelelor rozariului de-a lungul degetelor era o modalitate de a rămâne într-o concentrare constantă asupra rugăciunilor. Dar acest colier de mărgele sau de pietre nu este decât un reflex banal, aspectul exterior al unui adevăr spiritual originar. Nu se va găsi niciun rozariu în mâinile unui adevărat yoghin, nici alte tipuri de obiecte simbolice. Totuşi, yoghinul posedă un rozariu, şi anume, o coroană de trandafiri invizibilă ochilor obişnuiţi, cu pietre preţioase scânteietoare. Aceştia sunt centrii de forţă ai noii fiinţe, ai corpului celest înflorit şi născut în Dumnezeu. Aceşti centrii de forţă strălucesc ca o coroană de lauri în sfera aurică a pelerinului ce a parcurs calea până la final, drumul transfigurării.

În cărţile sfinte se vorbeşte, într-un mod voalat, despre rozariul cu 108 şi 1008 mărgele. De ce aceste numere? Pentru a înţelege, trebuie să cunoaştem puţin secretul numerelor. Numărul 108 este simbolul magicianului divin care, prins de mâna Domnului, în supunere liber consimţită, a înaintat către tronul harului şi a realizat originea sa divină conform formei, activităţii şi adevărului.
În momentul în care, cu această imagine în faţa ochilor, adevăratul rozariu al yoghinilor a devenit posesia noastră, ne va fi de folos zilnic
.
Învingând natura pământeană, câştigăm coroana magiei divine.