Dialog despre Creaţie

Tema convorbirii despre creaţie este viaţa în natură şi cu natura, în lume şi cu lumea în care trăim. Această lume care ne serveşte şi care ne aşteaptă prin legătura sa temporară cu noi, ne înconjoară prin simboluri. Simbolurile ni se adresează printr-un limbaj fără cuvinte. Ele simbolizează lumea lor proprie, cu care putem intra în legătură, dar din care nu facem parte în mod direct.

Limbajul creaţiei freamătă în copaci, murmură în pârâuri, ne învaţă prin frumuseţea florilor, ridică voalul de pe viaţa care se desfăşoară în razele solare, de pe secretele luminii lunii, şi prin stele deşteaptă speranţa, dăruieşte bucurie...

Jacob Böhme este considerat şi filozof al naturii. În opera sa Christosophia scrie următoarele:
„Vedem marea construcţie a lui Dumnezeu în natură, şi ştim de la Dumnezeu că asta este voinţa Lui, pentru a se putea manifesta şi în lumina naturii Cuvântul său; forţele naturale sunt deocamdată nestăvilite.”

Putem experimenta natura  şi ne putem lega de ea. Natura poate fi trăită în cele mai variate moduri. Putem găsi un exemplu la Martin Buber, care ne explică această idee:
„Privesc un copac. Îl pot asimila sub formă de  imagine: un stâlp ridicat în torentul de lumină, ori o verdeaţă sclipitoare în care pătrunde blândeţea albastră-argintie a fundalului. Îl pot simţi ca mişcare: nervura în degajare în sămânţa încolţită, aspiraţia rădăcinii, respiraţia frunzelor, circulaţia infinită cu pământul  şi aerul, şi însăşi tainica creştere. Îl pot încadra în specia sa şi îl pot observa ca individualitate, privind conformaţia sa şi modul său de viaţă. Mă pot desprinde atât de consecvent de prezenţa sa, încât nu-l mai reprezint altfel decât ca o manifestare a legii – a acelei legi după care antagonismul perpetuu al forţelor este în permanenţă echilibrat, sau după care se combină şi se despart elementele între ele...

Copacul nu este o impresie, nu înseamnă jocul fanteziei mele, nu este o stare oarecare a dispoziţiei mele – el îşi trăieşte viaţa în faţa mea, are ceva de lucru cu mine, precum şi eu am ceva cu el, numai sub altă formă.” (Martin Buber: Eu şi Tu)

Acum am putea spune următoarele: Copacul se îngrijeşte de oxigen, prin urmare pot respira. Aşadar este nevoie de el pentru existenţa mea. Natura este izvorul nutriţiei mele, fără ea nu pot trăi. În acelaşi timp reprezintă însă şi amprenta intregii creaţii. Toate le întreţin pe toate. Studierea naturii înseamnă deci şi studierea limbajului său simbolic, prin care intră în manifestare.

Deci o putem considera o carte excepţională, în care putem citi şi putem descoperi conţinutul său pornind de la ideea lui Hermes: „Precum jos, aşa şi sus. Precum în mic, aşa şi în mare”. Omul ca microcosmos, ca lume mică, este copia macrocosmosului, a lumii celei mari. Putem vedea Soarele ca centru al sistemului nostru solar şi ca izvor al vieţii. În om, centrul este reprezentat de inimă, împreună cu nucleul divin. Şi în ce este fixat acest nucleu?
Aceasta este întrebarea datorită căreia religia şi ştiinţa se apropie una de alta, pe de altă parte însă, se şi îndepărtează, anume în privinţa chestiunii cu care ne întâlnim şi noi zi de zi: „Crezi în Dumnezeu, ori în ceva asemănător?”

CE A FOST ÎNAINTE DE BIG-BANG?
Arie Bos medic generalist, şi profesor în filozofia ştiinţelor caută răspunsul la această intrebare în cartea sa Hoe de geest de stof kreeg (Cum face rost Spiritul de materie?). Răspunsul său poate fi probabil înţeles şi acceptat:
„De ce există ceva în loc de nimic ? O întrebare fără de răspuns. Să lăsăm să vorbească fizica modernă, şi să pornim de la faptul că toate au început cu aşa numitul Big- Bang. Dar Big-Bangul, datorită naturii sale a fost imprevizibil, degeaba i-am căuta o explicaţie prin mijlocirea vreunei ştiinţe. Înaintea lui, nu a existat în mod sigur absolut nimic. Big Bangul nu are deci cauză – nu este uluitor acest lucru? Am senzaţia că tocmai din acest motiv am pierdut totalmente respectul faţă de el - dacă l-am posedat măcar vreodată. (...) Vreţi să spuneţi, că datorită faptului că nu are cauză, a fost creat în întregime de un Dumnezeu?” „Un moment, despre Dumnezeu nu am spus încă nimic. Ceea ce vreu să zic este că dacă energiile şi kvarkurile au vreo cauză, aceasta poate fi descrisă doar ca informaţie. La început a fost informaţia. «La început a fost Cuvântul.» Cuvântul este traducerea cuvântului grec «logos». Înseamnă număr, socotire, cuvânt, idee (conţinut) şi spirit (ca forţă de creaţie). Traducerea modernă a acestui cuvânt ar putea fi şi informaţie.

Big-Bangul a produs unde. Precum fotonii aşa şi undele pot funcţiona ca purtători de informaţie. Materia este constituită de fapt şi în prezent din informaţii. Fiindcă, precum ştim, se compune din «elemente nucleare», care în realitate nu sunt elemente, ci pacheţele de energie, care reprezintă în acelaşi timp şi o formă oarecare de undă. (...)
În spatele materiei (ca substanţă), care este compusă din atomi, stă informaţia complexă, multistratificată. Substanţă înseamnă: «ceva care există sub, ori în spatele unui lucru», am putea zice dedesubtul ori în spatele informaţiei. Orice materie(sub-stanţă) manifestă deci informaţia, pe care o putem considera ca o interpretare modernă a înţelepciunii. Vorbind despre informaţie ne referim de fapt la înţelepciune, prin urmare la spirit. Deci: nu există materie fără spirit. Omul şi-a imaginat cândva, că înţelepciunea pluteşte liber în aer precum pluteşte spiritul lui Dumnezeu, sau Spiritul Septuplu, deasupra apelor ancestrale. Faptul că aceasta nu poate fi văzută cu ochii este plauzibil şi pentru fizica modernă. Singurul lucru materialiceşte vizibil este substanţa de sub aceasta. Şi această informaţie ancestrală, din cauza căreia s-a pornit totul, a fost denumită Dumnezeu.”

Concluzia cărţii arată că în planul creaţiei stă scris că omul alege liber iubirea. Căci spiritul nu se leagă cu materia decât la acea fiinţă care este suficient de liberă să se conducă pe ea-însăşi: fiinţa umană.

Ca să nu rămânem neştiutori, să urmărim acum un dialog, care ne oferă o înţelegere mai profundă asupra legăturii omului cu natura. La sfârşitul secolului 16, Giordano Bruno, în lucrarea sa Despre infinit, despre univers şi despre lumi a scris următoarele:
Primul dialog. Partenerii dialogului: Elpino, Filoteo, Fracastorio, Burchio.
Elpino: Cum este posibil ca universul să fie infinit?
Filoteo: Cum este posibil ca universul să fie finit?
Elpino: Susţii că această infinitate poate fi demonstrată?
Filoteo: Susţii că această finitate poate fi demonstrată? (...)
Burchio: Chiar dacă ar fi adevărat, eu nu vreau să cred; deoarece infinitul nu poate fi conceput de mintea mea şi nici digerat de stomacul meu; cu toate că mi-ar plăcea să fie aşa precum zice Filoteo, fiindcă dacă prin nenoroc aş cădea din această viaţă, oricum aş găsi un petec de sol unde să ajung.
Elpino: Este cert, o Filoteo, că în caz că dorim să punem simţurile pe post de judecători, sau în orice caz le acordăm întâietate, deoarece oricare cunoaştere începe prin ele: poate vom găsi până la urmă, că nu este mai simplu să deduci prin raţionament ceea ce susţii tu, decât demonstrarea opusului acestuia. Deci dacă doreşti începe, te rog, explicaţia ta.
Filoteo: Nu există simţ care ar putea vedea infinitul, nu există simţ prin care am putea deduce existenţa sa; deoarece infinitul nu poate reprezenta obiectul percepţiei. Prin urmare, dacă cineva vrea să-l cunoască pe baza simţurilor, se aseamănă cu acela care vrea să vadă esenţa substanţei cu ochii, iar cel care neagă un lucru, fiindcă nu poate fi atins sau văzut, acela ar trebui să nege şi propria sa substanţă şi existenţă.  Din această cauză nu este voie să ne referim la mărturia simţurilor decât cu mare băgare de seamă; acestora le dăm importanţă doar în privinţa lucrurilor senzuale, dar nici măcar în acest caz nu avem încredere în ele până nu sunt confirmate de judecata bazată pe raţiune. Mintea are rolul să judece şi să dea socoteală despre lucrurile distante şi despărţite în timp şi spaţiu unele de altele. În ceea ce priveşte întrebarea noastră, mărturia simţurilor ne satisface perfect în acea privinţă, că nu este capabilă să ne contrazică, şi pe deasupra îşi scoate în evidenţă şi îşi recunoaşte propria slăbiciune şi insuficienţă, în cazul în care, de exemplu, prin orizont vrea să creeze impresia finitului, şi se dovedeşte a fi nestatornică chiar şi în realizarea acestuia. Deci, dacă ştim din experienţă că simţurile ne înşală chiar şi în privinţa suprafeţei acestui glob pământesc, pe care trăim, cu atât trebuie să fim mai precauţi în privinţa lor, când este vorba despre hotarul pe care ni-l vrăjesc în faţa ochilor când ne ridicăm privirea spre bolta cerească.
Elpino: Spune-mi atunci, te rog, la ce ne servesc nouă simţurile?
Filoteo: Acestea sunt bune doar ca să dea un imbold raţiunii: să acuze şi să depună mărturie părtinitoare. Dar mărturia lor nu poate fi convingătoare niciodată; cu atât mai puţin pot aprecia ori judeca. Fiindcă oricât ar fi de perfecte, nu sunt lipsite niciodată de confuzie. Din acest motiv, adevărul porneşte în mică măsură din începutul plăpând al simţurilor, dar nu este totuşi în simţuri.
Elpino: Dar unde este atunci?
Filoteo: În obiectul percepţiei, ca într-o oglindă; în raţiune, ca raţionament şi judecată; în minte, ca principiu şi deducţie; în spirit ca formă veridică şi cu adevărat vie.
(Giordano Bruno: Două dialoguri)

HERMES ŞI TAT
Din aceasta reiese că omul, care provine în cea mai mare parte din natură şi trăieşte din natură, poate vieţui faptul că este mai mult decât natura. Ca fiinţă naturală, doar prin natură, nu poate descoperi acest lucru. Dar este apt pentru asta din moment ce învaţă s-o vadă ca mijloc de manifestare a ceva care face posibilă apariţia acestor forme.
Hermes, în Cartea a  9-a din Corpus Hermeticum,, în versurile 6-14, într-unul din dialogurile sale cu Tat, descrie cu un ton ce se adresează inimii, faptul că Celălalt, Viaţa însăşi, este un flux perpetuu, merge tot timpul mai departe, îşi găseşte întotdeauna o altă formă de exprimare, şi îi transmite observatorului din ce în ce mai profund acea înţelegere, că nimic nu se pierde din ceea ce există cu adevărat; omul numeşte deci în mod greşit transformările drept nimicire şi moarte.

„Hermes: Din toată materia care a fost dată de Dumnezeu pentru acest scop, Tatăl a format corpul naturii, i-a dăruit forma de sferă, i-a definit calităţile care vor trebui să-l împodobească, şi  - din cauza că materia era divină – i-a dăruit materialitate veşnică.

După aceea, după ce Tatăl a radiat proprietăţile speciilor în sferă, a închis-o, ca pe o peşteră, deoarece a dorit să-şi împodobească opera cu toate calităţile posibile.

A înconjurat întregul corp al lumii cu nemurire, ca materia – după ce se eliberează de forţa de coeziune a trupului – să nu se reîntoarcă cumva la starea ei obişnuită de haos.

Deoarece, materia când nu a fost încă folosită pentru compunerea corpului, a fost haotică, fiule. Chiar şi azi dă dovadă de acest lucru într-o oarecare măsură, prin faptul că este capabilă să crească şi să descrească, ceea ce oamenii numesc moarte. Această întoarcere la haos se întâmplă doar în cazul creaturilor pământene. Corpul creaturilor divine îşi menţine ordinea pe care le-a dăruit-o Tatăl la începuturi, şi această ordine se păstrează intactă şi în cazul întoarcerii ambelor, împreună, la starea de perfecţiune.

Întoarcerea trupurilor pământene la starea lor iniţială se face după oprirea şi îndepărtarea forţei de coeziune, care se întoarce apoi în rândul corpurilor indestructibile, adică nemuritoare. Cu toate că astfel se stopează conştiinţa simţurilor, corpul însă nu se destramă.

A treia fiinţă vie este omul, creat după imaginea lumii şi după voinţa Tatălui, care spre deosebire de celelalte animale pământene posedă raţiune, nu se găseşte doar într-o interrelaţie intimă cu cel de-al doilea Dumnezeu (al lumii, al naturii), ci printr-o vedere interioară se apropie şi de fiinţa primului Dumnezeu. Prin organele sale de simţ îl percepe pe cel de-al doilea Dumnezeu ca trup, pe când cu ajutorul înţelegerii sale îl recunoaşte pe primul Dumnezeu ca lipsit de trup, ca spirit şi ca Bine.
Tat: Şi fiinţa vie nu se mai nimiceşte atunci?
Hermes: Fii fericit fiule, şi înţelege: ce înseamnă Dumnezeu, ce înseamnă lumea, ce înseamnă o fiinţă nemuritoare, şi ce însemnă o fiinţă care este supusă destrămării. Dă-ţi seama, că lumea născută din Dumnezeu există în Dumnezeu; şi că omul născut din lume este în lume; şi că Dumnezeu, originea universului le cuprinde şi le susţine pe toate”.
(Gnoza veche Egipteană, vol.2, cap. XXXVI)

SUFLETUL ESTE AŞTEPTAT
„...această ordine se păstrează intactă şi după întoarcerea ambelor, împreună la (divina)perfecţiune.” A remarcat Hermes în citatul de mai sus. Tot ce este din natură se întorce la natură, deci va suferi destrămarea. Dar forţa de legătură, „sufletul” corpurilor indestructibile se reîntoarce, adică se poate reîntoarce, în cazul în care omul, „cu o privire interioară se apropie de fiinţa primului Dumnezeu”.

În acest sens este aşteptată omenirea, adică este aşteptată ziua în care oamenii îşi recunosc sinele, şi încep să-şi dea seama încetul cu încetul de vocea care le vorbeşte: glasul primului Dumnezeu, despre care noi spunem că este roza inimii, pe care o ascultăm în mod conştient, şi pe care trebuie s-o urmărim.

Întreaga creaţie aşteaptă şi speră la transformarea existenţei lipsite de cunoaştere şi inconştiente, într-o existenţă bazată pe cunoaşterea adevărată, pe Gnoză.

Cu toate că mesajul lui Iisus în evangheliile creştine sună astfel: „...Împărăţia lui Dumnezeu este în voi.” (Luca 17,21), acesta nu a fost transmis în manieră evidentă. De aceea, chiar dacă sunt adresate tuturor, totuşi numai câţiva aud cu adevărat aceste cuvinte şi îşi dau seama că se adresează lor.

În articolele următoare putem citi în continuare despre cum procesul de conştientizare prin conversaţia purtată între natură şi Celălalt va duce în cele din urmă la acel dialog interior, în care omul însuşi va reprezenta răspunsul!