A fi deschis sau mereu în gardă

Omul se îngrijorează pentru supravieţuirea sa, iar acest instinct de conservare îl ţine adesea în gardă raportat la tot ceea ce întâlneşte. Ar trebui să fug? Ar trebui să mă apăr? Trebuie să adopt o anumită atitudine, să mă impun? Să arăt că sunt cel mai puternic? Ar trebui să ma retrag în cochilia mea? Ar trebui să-mi arăt ţepii?

Toate aceste comportamente instinctive, care se manifestă datorită întâlnirilor sau confruntărilor, sunt toate reacţii ale „egoului” care trebuie să înveţe lecţiile şi să dezvolte a anumită strategie de supravieţuire pentru a nu fi rănit, pentru a supravieţui sub o formă sau alta.
În semn de respect şi încredere luptătorul Evului Mediu ridica viziera căştii sale şi toţi cunoşteau semnificaţia acestui gest. De aici provine expresia „a întâmpina pe cineva cu viziera deschisă”. Un obicei păstrat, nu cu atât de mult timp în urmă, în ultimul secol, de către oamenii care purtau o pălărie. Ei o ridicau sau o atingeau în semn de salut, atunci când întâlneau pe cineva. Astfel de semne de bună educaţie există pentru a înlătura temerile şi neîncrederea. Astfel voi mergeţi în întâmpinarea semenilor voştri, oferindu-le semne de încredere şi respect.

CU RESPIRAŢIA TĂIATĂ
În timpul unei întâlniri neaşteptate nu fiţi prea impresionaţi. De ce rămâneţi tăcuţi, cu respiraţia tăiată, când vă întâlniţi brusc într-o pădure, ochi în ochi cu un cerb, sau dacă vedeţi un pescăruş (nu este pescăruşul ci „ martin-pecheur” fr, deci acea mica pasăre care trăieşte pe malul apelor sălbatice in păduri, a cărei denumire romana nu o stiu, in D: „pasăre de gheaţă”) cu pene strălucitoare?

Două lumi s-au întâlnit: regnul animal şi regnul uman, acesta din urmă mereu în măsură de a reflecta asupra a ceea ce a văzut. Acelaşi lucru este valabil dacă voi vedeţi din întâmplare o plantă sau o ciupercă rară sau dacă voi contemplaţi un arbore magnific maiestuos, aceasta vă poate atinge, vă poate mişca/emoţiona şi să vă ofere bucurie.
Voi reacţionaţi interior: deodată sunteţi pur şi simplu deschişi lumii vegetale,
într-un mod foarte particular. Iar dacă urcăm pe un munte şi, odată ajunşi în vârf, privim în jos locul de unde am plecat, priveliştea poate fi de o frumuseţe care să ne taie respiraţia şi este posibil ca noi să fim profund transportaţi sub impresia unei astfel de întâlniri cu natura.
La fel putem fi mişcaţi de o scriere care ne atinge, noi ne simţim şi ne spunem: este cu adevărat special, este ca pentru mine! Prin intermediul acestei hârtii are loc acolo, un fel de întâlnire între voi şi autor. Bineînţeles este acelaşi lucru şi în cazul unei picturi, unei bucăţi muzicale, unui balet, unui monument. Totul poate oferi frumoase posibilităţi de întâlniri foarte particulare.

CALITATEA ÎNTÂLNIRII
În toate aceste cazuri este vorba despre acelaşi lucru: nu avem de ce să fim în gardă faţă de semenii noştri. Fără rezerve putem să le deschidem inima noastră. Putem ca pentru un moment să ne lăsăm absorbiţi în frumuseţe şi să acceptăm ca inima noastră să fie atinsă. Fiecare din noi poate oferi astfel de exemple trăite. În astfel de momente totul se întâmplă dacă noi primim semnul măreţiei creaţiei precum şi al măreţiei de a fi moştenit starea de a fi viu. Iar inimile noastre sunt umplute de smerenie, de bucurie şi de recunoştinţa de a fi trăit o astfel de experienţă.
Cât de minunat ar fi să ne putem întâlni cu fraţii noştri, semenii noştri, cu aceeaşi deschidere şi nepărtinitori fiind; şi de a experimenta astfel frumuseţea creaţiei şi frumuseţea sufletului!
Atunci când noi ne deschidem cu adevărat către cei care ne înconjoară, când ne lăsăm atinşi în inimă, cum putem considera atunci întâlnirea? Atunci când inima vorbeşte, noi ne dăm seama că, de fapt, cu egoul nostru, nu trebuie să facem absolut nimic.
Printre numeroasele definiţii, anumite dicţionare definesc întâlnirea astfel: „a merge unul către altul pentru a ajunge la o înţelegere reciprocă”, ceea ce dezvăluie scopul întâlnirii: înţelegerea reciprocă. Este vorba despre a încerca a-l înţelege pe celălalt, de a cunoaşte ceea ce este, ceea ce vrea să spună, cum o spune, care este voinţa sa şi de ce. Iar dacă apare o înţelegere reciprocă, atunci întâlnirea deţine calitate.
 
ADEVĂRATUL SINE, INFINIT DE MARE
Unii gânditori au căutat să afle dacă Sufismul a fost o ramură ezoterică sau secretă a Islamului, pentru că el revela existenţa unei căi provenind din trecutul îndepărtat, cu mult înaintea fondării acestei religii. Despre această cale se spune că este atât de veche ca şi omenirea, şi că ea este inima tuturor „religiilor” ce au apărut succesiv. Sufismul urcă dintr-o epocă foarte îndepărtată. Deja cu secole înainte ei vorbeau despre evoluţie, despre structura atomului, despre legi psihologice, lucruri pe care lumea occidentală le consideră ca şi propriile ei descoperiri. Sufiştii vorbesc de asemenea despre eul dominant al personalităţii, care induce în eroare, şi care, în fapt, este cel mai mare adversar al dumneavoastră, cel pe care trebuie să-l recunoaşteţi pentru a putea progresa şi, în final, întâlni înţelepciunea absolută. Adevăratul nostru eu, spun sufiştii, este la origine o mică scânteie strălucitoare şi preţioasă, capabilă de a creşte la infinit.
Aici rozacrucienii regăsesc un dat universal.
Este vorba despre preţioasa perlă din povestirea relatată de Mani, sau de comoara ascunsă pe câmp din parabola Noului Testament. În multe dintre aceste scrieri apar nenumărate întâlnriri simbolice. Iar toate întâlnirile despre care relatează Legenda lui Parsifal se referă la aspecte interioare cu care trebuie să lucraţi pentru a deveni un om împlinit, aşa cum ne-o prezintă Benita Kleiberg în Căutarea Graalului de către Parsifal .


ÎNTÂLNIREA: O MUNCĂ INTERIOARĂ
Fiecare întâlnire este parte a unei munci interioare ce trebuie executată de către fiecare, adevărata francmasonerie, până atunci când vom fi suficient de maturi pentru o întâlnire în adevăratul sens al cuvântului: întâlnirea cu Celălalt în noi. Este în acelaşi timp o recunoaştere şi o cunoaştere interioară. Cel mai frumos exemplu este întâlnirea foarte particulară a lui Hermes cu Pimandru prezentată în Prima Carte din Corpus Hermeticum:
„Hermes: Într-o zi, când mă gândeam la lucrurile esenţiale şi sufletul meu s-a ridicat la înălţimi, toate senzaţiile mele corporale au amorţit, ca la un om care după ce a mâncat exagerat sau din cauza unei mari oboseli fizice, este cuprins de un somn profund. Mi s-a părut, că văd o fiinţă imensă, de o amploare nedeterminată, care m-a numit pe nume şi mi-a spus:
 «Ce doreşti să auzi şi să vezi, ce doreşti să înveţi şi să recunoşti în inima ta? »
 «Cine eşti tu? » am întrebat.
 A răspuns: «Sunt Pymandru, Sufletul, Fiinţa, care există de la sine. Ştiu ceea ce doreşti şi sunt cu tine peste tot. »
 I-am răspuns: «Doresc să fiu instruit despre lucrurile esenţiale, aş dori să le înţeleg natura şi să cunosc pe Dumnezeu. Oh! Cât de mult aş dori să înţeleg totul! »
 Mi-a răspuns: «Păstrează bine în conştiinţa ta, ceea ce doreşti să înveţi şi te voi instrui imediat. »
 În timpul acestor cuvinte i s-a schimbat aspectul şi într-o clipire totul mi-a fost clar. Am văzut o viziune infinită, totul a devenit o singură lumină senină şi fericită, şi văzul ei mi-a dat o fericire extremă. ”
Apoi Pimandru îl instruieşte pe Hermes pentru a-l face un „mesager al zeilor”. Această imagine minunată, de milioane de ani, este exemplul cel mai înalt şi pur al unei întâlniri ce conduce la o cunoaştere interioară. Pe baza acestei „înţelegeri a lucrurilor esenţiale”, noi îi vom putea întâlni pe fraţii noştri într-o manieră cu totul nouă.

UN OM ÎNPLINIT
„Atunci când un om împlinit întâlneşte un alt om împlinit, nu există
luptă între ei. Chiar dacă există deosebiri între ei, este totuşi prezent respectul, căci perfecţiunea unuia nu este opusă perfecţiunii celuilalt.”
Ce putem înţelege sub denumirea de „o fiinţă cu adevărat împlinită”? Este vorba despre o fiinţă dotată cu un suflet nou, capabilă de a întâlni Spiritul. Aceasta este întâlnirea de valoare în viaţa unui om. Se poate spune: întâlnirea de la om la om are loc pe plan orizontal. Întâlnirea sufletului cu Spiritului este o întâlnire pe plan vertical.


Se poate vorbi, de asemenea, despre întâlniri între om şi om, sau de la inimă la inimă, căci renaşterea sufletului nou, demn de a întâlni Spiritul, are loc în final în inimă. Astfel, inima omului este inima crucii, locul de întâlnire al curentului vertical şi al curentului orizontal. Două curente de viaţă se întâlnesc. Dacă curentul descendent, curentul din Viaţa adevărată, penetrează inima şi o iluminează, poate avea loc şi o întâlnire autentică de la inimă la inimă.
Un alt citat din opera Het wetende hart (Inima cunoscătoare):
„Omul reprezintă un prag între două lumi, două realităţi: cea a existenţei materiale unde sejurnează «egoul» şi cea a existenţei spirituale, unde «sinele» esenţial este ţinut şi îngrijit într-o îmbrăţişarea plină de har, atotcuprinzătoare. Acestea două se întâlnesc în inima care a atins cunoaşterea şi sunt integrate reciproc. Este o întâlnire conştientă, de la inimă la inimă. Fără trezirea şi purificarea inimii, «egoul» trăieşte în iluzie, frică, ceartă, separare şi izolare. Fără o inimă care să fi atins cunoaşterea nu există nicio legătură între «sine» şi fiinţă. Inima, posedând cunoaşterea, este punctul central al fiinţei noastre şi cea mai mare putere a noastră de cunoaştere. Ochii inimii au o vedere mai bună decât intelectul şi decât pasiunile bazate pe «egoul» nostru. Omul care deţine o astfel de inimă, oferă posibilitatea unei adevărate abnegaţii, unei adevărate bunăstări şi a unei adevărate fericiri.”

Helminski, Het wetende hart, de weg van de soefi.
Kabir Uitgeverij: Servire, Utrecht 2002