Lumină cu Lumină, foc cu foc

Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Goethe, atunci omul s-a născut dintr-un dialog: „Omul este prima fiinţă, care datorează naşterea sa unei convorbiri între Dumnezeu şi natură.” Dacă considerăm ca fiind adevărat ce s-a spus deja de atâtea ori, că natura este manifestarea divinului, atunci putem deduce de aici faptul că omul - ca şi fiinţă a naturii – la obârşia sa, care se află cu mult timp în urmă, este de origine divină.

În expresii precum „scânteie a focului divin” sau „picătură din oceanul divin” sau chiar „copil al lui Dumnezeu”, această stare divină ne este amintită şi azi. Într-adevăr, acestea toate sunt chiar multe titluri onorifice! În mod obişnuit le considerăm ca fiind un fel de poezie şi revenim la realitate. Onoarea este prea mare pentru a ne gândi că noi suntem, la ora actuală, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Fiecare om, care nu este total orbit de propria iluzie, recunoaşte limitările sale, cât şi neputinţa sa de a se întări faţă de loviturile neaşteptate ale soartei. Adesea noi înşine ne creăm o putere mai înaltă, pe care o chemăm în ajutor, un Dumnezeu. În faţa lui ne „golim” inima noastră. Cu toată ardoarea pe care o putem aduna, îl slăvim şi ne rugăm de el, pentru ca în final să-i predăm lista dorinţelor noastre. Acestea toate formează o imagine primitivă a unui Dumnezeu. Pe de o parte omul se umileşte şi pare supus, pe de altă parte această atitudine este urmată de rebeliune şi amărăciune interioară dacă lucrurile dorite nu se înfăptuiesc sau se înfăptuiesc altfel decât ne-am dorit.

În acest chenar se încadrează o cultură a rugăciunii, care de secole întreţine o imagine distorsionată a lui Dumnezeu şi a omului. Ea se aseamănă cu modul în care noi privim o imagine stelară: conştienţa noastră receptează stelele pe un nivel plan. În realitate distanţa fiecăreia dintre ele, faţă de ochiul nostru, se deosebeşte într-o ordine de mărime care abia poate fi cuprinsă în cifre. În mod normal, la acestea toate nu este nimic fals, dacă ştim că aveam de-a face cu o iluzie optică. Iar pentru o imagine concretă ne putem sprijini pe un alt cadru de referinţă, de exemplu pe instrumentele ştiinţifice. Raportat la imaginea tradiţională existentă în noi înşine, acest lucru nu este posibil. Indiferent cât de corecte şi profunde ar fi în această corelaţie noţiunile de „Domn” sau „Creator”, ele totuşi evocă în conştienţa noastră imagini înguste şi limitate precum respect, putere, răsplată sau pedeapsă. Chiar şi cuvântul eliberator „Dumnezeu este iubire” îl reducem adesea la o bunătate cotidiană.

Cu toate acestea, foarte multe surse onorabile ne îndrumă la rugăciune şi chiar la „o rugăciune neîntreruptă”, precum au afirmat Paracelsus şi Meister Eckehart. Găsim de asemenea astfel de recomandări şi în numeroase scrieri de înţelepciune universală, ale căror scop este eliberarea sufletului.
Ce ciudată este folosirea expresiei mai sus amintite, „o rugăciune neîntreruptă”! Oare aici se face referire la un ritual, la un cântec de laudă sau la rugăciune? Aceasta ar fi imaginabil, căci noi avem în fiecare secundă a vieţii noastre dorinţe, aşteptări şi aspiraţii. Dar oare cum ar trebui să arate atunci acţiunile noastre zilnice? Chiar dacă ne-am retrage în singurătate deplină, am avea pe mai departe necazuri profane, sarcini şi datorii, care ne-ar reţine de la rugăciune. „Rugăciunea neîntreruptă” pare a fi o sarcină imposibilă. Dar în spatele acestor exprimări „a ruga” şi „a te ruga” se ascunde de obicei mult mai mult decât putem recunoaşte la prima vedere, o semnificaţie mai profundă.

Remarcăm că în scrieri în care se vorbeşte despre „a se ruga” se vorbeşte despre o mişcare în altă direcţie. Acest lucru nu se referă la o ţinută corporală. Aici este vorba despre conştienţă, despre suflet sau despre fiinţa înţelegerii sufleteşti, deci despre omul interior.

În Evanghelia vieţii desăvârşite, apostolii intră în „Cercul palmierilor”, unde sunt instruiţi de către Iisus. Iar Hermes reflectă asupra „lucurilor esenţiale” - şi îl întâlneşte pe Pymandru, fiinţa eternă. Nouă ni se dă recomandarea: „Intră în cămăruţa ta şi vorbeşte către Tatăl în interiorul tău”. Noi suntem invitaţi „să urcăm Muntele”, „să înălţăm inima”, „să fim împreună în sala superioară”. Acestea sunt expresii care fac referire la esenţial, la spiritul rugăciunii adevărate.
Dacă privim expresia „neîntreruptă” sub acest aspect, atunci părăsim teritoriul obişnuit şi păşim într-o nouă dimensiune, pe o spirală nouă. Ne apropiem de o stare, care nu există în afara noastră, ci în interiorul „cămăruţei” noastre. Acolo întâlnim punctul personal de contact cu domeniul nostru adevărat de viaţă, cu „ţara provenienţei”, cu lumea divină. La acest domeniu de viaţă, personalitatea noastră pământeană, cu conştienţa ei de eu, nu are cotă parte. Dar ea este instrumentul pentru dobândirea unei conştienţe mai înalte; ea are sarcina să niveleze cărarea într-o altă lume.

Această conştienţă mai înaltă, această gândire nouă, la cea mai mare parte a omenirii se găseşte într-un stadiu incipient de dezvoltare. Una din caracteristicile acestei conştienţe constă în faptul că ea îzvorăşte încă din interese personale şi din autoafirmarea raţiunii obişnuite, deci din sufletul animalic. Şi iată că aici, citatul lui Goethe se potriveşte minunat. Ceea ce se petrece/execută în macrocosmos este reflectat în microcosmos. Precum sus aşa şi jos. Nemanifestatul, Spiritul, intră într-un dialog cu manifestatul, cu omul, în semnificaţia sa cuprinzătoare, iniţială. La început se pot recunoaşte scântei scurte, precum stele care cad de pe cerul întunecat. Dar încetul cu încetul, aceste scântei devin un şirag, care determină şi acompaniază viaţa noastră. Culoarea lui este bucuria luminoasă, limbajul ei este libertatea. Iar nouă ne stă la dispoziţie libera alegere dacă dorim să apucăm mâna întinsă sau dacă dorim să ne limităm pe mai departe doar la a chibzui: doar să citim pe mai departe în literatură, sau dacă avem chef să mergem la întâlniri - pentru a rămâne pe mai departe ceea ce suntem. Dar oare cine ar putea rezista frumuseţii, năzuinţei, dacă sufletul adevărat şi-a făcut simţită prezenţa?

Catharose de Petri, conducătoarea spirituală a Şcolii Rozacrucii, a spus odată: „Citiţi scrisoarea din inima voastră şi acţionaţi conform ei.” Deci, „ora et labora”. Roagă-te şi munceşte! Acesta este un sfat dublu cu urmări vaste. Dacă întreţinem pe mai departe contrastul între obişnuita „ordine de zi cu zi” şi lumea cealaltă, pe care ne-a fost poate permis să o simţim odată, atunci impulsul de Lumină primit poate deveni o povară, la care nu rezistăm nici psihic şi nici fizic. În înţelepciunea hermetică se spune: „Tu ai văzut ambele lumi şi ai dobândit experienţă în ambele. Alege acum decizia ta.” Decizia pozitivă constă în „a te ruga perpetuu”. Aceasta nu înseamnă a petici, nu este o forţare a unei relaţii, care a existat odată. Nu este vorba de aparenţa noastră lumească. Datorită marii diferenţe dintre vibraţii, lucrurile lumeşti nu pot primi contact cu Lumina. Dar Lumina poate acest lucru: Lumină cu Lumină, foc cu foc. Noi putem să ne întoarcem, putem să ne îndreptăm către fiinţa cerească, care suntem în interiorul nostru cel mai profund. Acest lucru nu înseamnă mai mult sau mai puţin decât de a ocupa locul pentru care suntem destinaţi: de a ajuta la manifestarea ideii divine.

Noi putem citi scrisoarea care este scrisă în inima noastră şi putem să o urmăm. Atunci se deschide o lume nouă, dar totuşi familiară, cu o ordine de zi cu accente foarte diferite.

Această lume, despre care credeam că o pot experimenta doar în cămăruţa interioară, se arată ca o oglindă a fiinţei mele adevărate: Divinul începe o convorbire cu imaginea sa în mine, şi anume într-o limbă cu totul nouă, pe care eu nu o înţeleg, dar pe care totuşi o recunosc, şi care mă înconjoară ca o arşiţă blândă a sufletului meu. Pe acestea toate le privesc parcă lipsit de respiraţie.