Mikhail Naimy, şi dragostea

Cultura a cizelat natura umană, dar ceea ce îi lipseşte încă, cu desăvârşire, este dezvoltarea spirituală care se orientează către ideea ţelului final al omenirii. În lipsa acestui scop final, omul se condamnă pe sine la autodistrugere. Această confesiune, acest crez, apare în toată opera lui Mikhail Naimy. Cartea lui Mirdad mărturiseşte, de asemenea, despre dorinţa de biruinţă, despre o dorinţă plină de dragoste.

Mikhail Naimy s-a născut în Liban în anul 1889. În Nazareth a primit o educaţie rusească. Începând cu anul 1906 învaţă literatură în Ucraina, iar între 1911-1916 la Washington. Acolo, împreună cu prietenul său, Khalil Gibran, care este, printre altele, şi scriitorul operei Profetul, a fondat clubul autorilor arabi din America: „Pen Society”. Naimy a creat multe cărţi şi eseuri despre literatura arabă, care sunt considerate până astăzi ca opere de bază. După moartea prietenului său Khalil, în anul 1931, Naimy s-a întors în Liban.

După părerea lui Mikhail Naimy, cultura a cizelat natura omenească, dar ceea ce îi lipseşte însă este dezvoltarea spirituală care se orientează către ideea scopului final al omenirii. În lipsa acestui scop final, omul se condamnă pe sine la autodistrugere. Acest mesaj spiritual îl putem găsi în toate operele sale, dar mai ales în Cartea lui Mirdad, care a apărut la Beiruth în anul 1948, apoi în 1954 la Mumbai (pe atunci încă Bombay), în India, după care în multe alte limbi în Europa şi pe alte continente. Esenţa concepţiei sale despre lume o putem sintetiza în felul următor: întregul cosmos şi viaţa reprezintă un întreg indivizibil. Întregul înseamnă mai mult dacât suma părţilor sale componente. Din cauza aceasta, analiza care este aplicată de către ştiinţă nu poate pătrunde întregul adevăr, deoarece ea reduce şi îngrădeşte, în loc să ducă la sinteză. Numai fiinţa lăuntrică a omului este capabilă să înţeleagă fiinţa lăuntrică a tuturor lucrurilor, a omului şi a întregului univers.

Este vorba despre faptul de a dobândi conştiinţă cosmică, de a deveni una cu întreaga viaţă. După părerea lui Naimy, între omul „exterior”, care nu este capabil încă să penetreze nucleul interior şi omul cosmic, se găseşte „panta abruptă de cremene”, aşa cum o numeşte cartea. Acesta este drumul crucii omeneşti. Aici este vorba despre faptul că ori trăim şi la sfârşit murim, ori murim în privinţa eului, şi în privinţa sufletului trăim cu adevărat.
În fiecare operă a sa, autorul uneşte realitatea trecătoare cu spiritualitatea înaltă. S-a scris mult despre el, atât în lumea arabă, cât şi în Occident. Mikhail Naimy a decedat în anul 1988, la vârsta de 99 de ani.

Povestirea operei Cartea lui Mirdad se bazează pe o legendă: după Potop, Noe a cutreierat munţii albi ca neaua ai Libanului şi s-a îngrijorat pentru faptul că oamenii ar putea uita Potopul.

Din această cauză i-a propus fiului său, Sem, să construiască un altar, care este înconjurat de o casă în care locuiesc nouă oameni, care trebuie să se roage la Cel Înalt, să îi conducă pe ei înşişi, cât şi pe ceilalţi conlocuitori. De ce nouă? În arcă au fost opt persoane: Noe cu soţia şi cei trei copii cu soţiile lor. Dar a fost acolo încă cineva, un al nouălea, care s-a ascuns, un tovarăş, un cârmaci.

Noe a ordonat ca atunci când moare vreunul dintre locuitorii arcei, trebuie să fie acceptat în locul său printre fraţi, primul om care bate la uşă. Arca a funcţionat astfel timp de secole. S-a bucurat de un mare respect în faţa populaţiei, şi a primit multe daruri, încât mănăstirea a devenit foarte bogată.
Până când a sosit momentul în care un abate încăpăţânat, pe nume Shamadam, a încălcat regula străveche, şi după moartea unuia dintre fraţi, pe nou-venitul străin, Mirdad, a vrut să-l accepte doar ca slugă. Mirdad a acceptat acest rol, şi i-a învăţat pe tovarăşii săi, timp de şapte ani în arcă, ceea ce nu i-a convenit abatelui. Sub influenţa aparte a lui Mirdad, fraţii au dăruit oamenilor toate bogăţiile lor, şi au părăsit mănăstirea.

Abatele a amuţit, dar până la izbăvirea lui a rămas prizonierul locului, precum a prezis prorocul. Istoria povestită de Mikhail Naimy începe din acest punct.
Povestitorul, care vorbeşte la persoana întâi, urcă muntele pe care stă Arca. În timp ce îşi petrece noaptea într-o peşteră, i se fură pâinea, hainele şi toiagul, şi pe urmă este alungat şi de acolo. În cele din urmă ajunge extenuat la poarta mănăstirii. Însă abatele îl salvează, şi cu apariţia acestui venetic poate din nou să vorbească, după ce l-a aşteptat timp de 150 de ani pe cel care trebuia să sosească „gol, fără toiag şi mâncare”. Abatele îi înmânează acestui tânăr Cartea.

Cartea lui Mirdad începe la pagina 39, „după cum a notat Naronda, fratele cel mai tânăr şi cel mai neînsemnat”. Motto-ul sună în felul următor: „Un far şi un port pentru toţi cei care doresc eliberarea. Toţi ceilalţi să rămână departe de aici!”

37 de capitole descriu cum Mirdad îi învaţă pe fraţi, şi cum reacţionează la faptele duşmănoase ale lui Shamadam, care îl umileşte şi îl batjocoreşte.
În acestea sunt cuprinse perlele înţelepciunii şi ale cunoaşterii, pilde excepţionale pentru a şti cum să trăieşti orice situaţie, cât şi multe exprimări filozofice de o profundă înţelepciune. Fiecare istorisire prezintă exemplul demn de urmat al iubirii nemărginite, impersonale, a lui Mirdad faţă de fraţii săi şi faţă de Shamadam, ba mai mult, faţă de orice om, cât şi faţă de animale, plante, flori şi întreaga lume.

Naimy a scris editurii sale următoarele: „Cartea lui Mirdad se îndepărtează clar de toate dogmele religioase, filozofice şi politice sau de alt fel. Meritul şi importanţa sa constă în faptul că dezvăluie drumuri spre noile viziuni şi concepţii ale existenţei. Vrea să trezească oamenii din amorţeala lor, provocată de numeroasele dogme confuze şi, în mod potenţial, pline de ură, de discordie şi haos.”
Prin această carte, Naimy a demonstrat că aparţine categoriei marilor gânditori spirituali ai secolului 20.