Puterea deosebită a eonului al 13-lea


Jan van Rijckenborgh

Sfera astrală a vieţii obişnuite este umplută de forţele nesfinte ale eonilor, care pot fi desemnaţi ca forţe ale naturii. Cuvântul „eon” înseamnă literal: decurs de timp, durată foarte lungă de timp, eră nemăsurabilă. Denumirea arată clar ce sunt eonii în legătură cu sfera astrală. Ei sunt forţe astrale sau efecte astrale, care s-au format în perioade foarte lungi şi care au devenit foarte puternici. S-au format din proiecţiile dorinţelor şi gândurilor omeneşti, care au fost alimentate un timp atât de îndelungat, încât ei au dobândit o viaţă independentă în sfera astrală.  În vechile texte gnostice, ei au fost mereu împărţiţi în 12 grupuri.

Să luăm ca exemplu faptul că, timp îndelungat, purtăm cu noi  o imagine particulară în gând, despre care vorbim din nou şi din nou, şi pe care o întreţinem vie de-a lungul anilor. Noi o impregnăm oarecum copiilor noştri şi tuturor celor care ne acompaniază în viaţa noastră. Artiştii o desenează, o pictează,  şi o cioplesc în piatră, iar poeţii o imprimă în cuvinte.  În acest mod se formează în sfera astrală un eon. El este compus din proiecţii de curente constante ale dorinţelor şi gândurilor omeneşti, ce sunt alimentate atât de mult, încât în final ei domină şi subjugă omenirea.
Eonii care cresc permanent în forţă din cauza faptului că sunt alimentaţi permanent de către omenire, fură forţa de lumină a fiecărui om orientat gnostic, care intră în sfera astrală. În mod normal, asta se întâmplă în fiecare noapte îndată ce omul predă corpul său somnului şi liniştii nopţii. Pentru fiecare elev, care se angajează ca ucenic al Rozacrucii, rezultă de aici consecinţe importante, printre altele, necesitatea logică şi neapărată de a se sustrage sferei astrale a naturii dialectice obişnuite. Îndată ce un om constată că, pe durata nopții, el experimentează influenţele  extraordinar de dezastruoase ale acestui câmp, (vezi Pentagrama 1-2011) el trebuie să-şi pună următoarele întrebări: Cum pot să scap eu de aceste influenţe? Cum pot să mă protejez de ele?
În Evanghelia lui Pistis Sofia, Cartea Mântuitorului, se prezintă  că Iisus, Domnul, după reînvierea sa, este învelit în Lumina misteriului primordial, şi trece, de jos înspre sus, prin toate sferele şi domeniile universului nostru. Pe parcursul acestei treceri, el răpeşte arhonţilor şi eonilor  – principiile-de-putere şi concentraţiile-de-putere ale acestei naturi – o a treia parte a forţei lor. Prin aceasta, influenţa  arhonţilor şi eonilor asupra sistemului magnetic din creier devine tot mai mică şi, la un moment dat, ea va înceta.

TRECUTUL  VORBEȘTE  PERMANENT  ÎN  NOI      De la începutul dimineţii căderii, ca şi microcosmosuri, avem un trecut extraordinar de lung în urma noastră. Istoria acestui trecut este înregistrată în sistemul magnetic al fiinţei noastre aurice. Suma trecutului nostru vorbeşte în noi, prin intermediul sistemului magnetic, în creier. Noi suntem legaţi de trecutul vechi de miliarde de ani, pe care microcosmosul nostru însuşi
l-a clădit şi întreţinut. Aşadar este de înţeles că, din când în când, aceşti arhonţi şi eoni îşi ridică vocile lor în noi. Și mulți dintre ei domină fiinţa noastră încă şi acum.
Fiinţa noastră biologic-intelectuală – deci starea noastră naturală – este în întregime dependentă de ei. Ei determină comportamentul nostru raţional de moment, cât şi starea noastră culturală. Influenţa lor cuprinde atât arta, ştiinţa, şi religia, precum şi tendinţele politice, sociale şi culturale. Chiar şi caracterul nostru, instinctele şi necesităţile noastre, expresiile voinţei noastre, deci, pe scurt, întregul nostru comportament, este dirijat şi determinat de către arhonţi şi eoni, aşa că trebuie să remarcăm pe lângă faptul că: „Noi suntem din natură”, mai exact şi faptul: „Noi suntem din eonii acestei naturi.”

NOI  NE  CREĂM  PROPRII  NOȘTRI ZEI      Aceasta este cauza pentru care întrebăm încă o dată: „Ce şi cine sunt arhonţii şi eonii, din punctul de vedere al filozofiei gnostice? Ei sunt
principii-de-putere şi concentraţii-de-putere, anumite tensiuni şi situaţii electromagnetice, care apar în această lume. Pentru cele spuse mai sus putem să dăm următorul exemplu:
Să luăm următorul caz: dvs. vă aflaţi pe o insulă sălbatică şi nelocuită. Aici nu există nici case, nici îmbrăcăminte şi nici foc. Dvs. sunteţi doar o fiinţă biologică, cu o conştienţă biologică, care este conştientă doar de faptul că ea există. Lumea în jurul dvs. este rece, dură, duşmănoasă, şi crudă. Aşa că intră în acţiune automenţinerea, lupta dvs. pentru supravieţuire. Dvs. nu o puteţi evita, ea este legea de bază a naturii. Pe această bază fundamentală se dezvoltă apoi încetul cu încetul conştiența dvs. raţională. Această dezvoltare începe cu memoria, în care se înregistrează experimentele negative ale luptei pentru supravieţuire, cu intenţia de a construi din experienţele dobândite o gândire, cu ajutorul căreia, urmările negative ale luptei pentru supravieţuire să poată fi transpuse în pozitive.
Fiecare om îşi dă silinţa de a obţine rezultate pozitive în această natură. Iar pe baza necesităţilor sale, această luptă este înainte de toate o activitate a creierului. Omul îşi construieşte un plan  pentru automenţinerea sa. După ce el a creat o concepţie mentală, la care el lucrează în continuare neîncetat, aceasta creşte în câmpul de respiraţie al acestui om şi, la un moment dat, ea îl va domina. Acest om este împlinit de planul său.
În acest mod, el şi-a creat un arhont, un Dumnezeu al naturii. Raze ale câmpului electromagnetic al naturii au fost transformate, după o anumită formulă, într-un principiu electromagnetic special, care rezidă într-un microcosmos. Astfel ia naştere un Dumnezeu individual al naturii!
Dacă tot mai mulţi oameni sunt integraţi în planul pentru automenţinere, ei împreună creează un imens Dumnezeu al naturii. Atunci se naşte un câmp electromagnetic special, al cărui forţă este cu mult mai mare decât cea a unui arhont individual. Iar cu această forţă mai mare, planul automenţinerii poate fi executat. Succesul dobândit este atribuit Dumnezeului naturii care este astfel cinstit şi elogiat şi se clădeşte mai departe la realizarea planului în trei feluri:
se naşte un cult pentru arhont,
se dezvoltă o artă religioasă pentru susţinerea acestui cult,
se dezvoltă o artă în scopul de a îmbunătăţi rezultatele iniţiale.
Mai departe se lucrează cu ardoare pentru a atinge desăvârşirea planului. Astfel vedem cum se dezvoltă arta, ştiinţa şi religia din instinctul de conservare biologic, primar. Un om poate fi credincios unui arhont, altul unui alt arhont. Cu referire la arhonţi, aceasta nu este o deosebire esenţială.  Fiecare crede în al său.

COMPORTAMENTUL  ARHONŢILOR      Prin intermediul hranei mentale dinamice pe care o primesc, arhonţii cresc rapid. Există o lege natural-ştiinţifică: cele ce se aseamănă, acelea se atrag chiar şi atunci când se combat reciproc. Concepţiile electromagnetice se asamblează la un nivel superior în cazul în care vibraţiile lor se aseamănă. Principiile de putere se unesc în concentraţii de putere. Asta vrea să zică: arhonţii se asamblează şi devin eoni.  Eonii sunt nori de arhonţi cu aceeaşi vibraţie, iar dacă privim arhonţii ca Dumnezei ai naturii pe nivel planetar, atunci devine clar faptul că eonul este un Dumnezeu al naturii de format universal, un Dumnezeu intercosmic. Astfel ne putem imagina foarte uşor următorul lucru: Dacă o perioadă a omenirii durează un timp destul de lung, atunci începând de jos, din instinctele biologice, din necesităţi şi înclinaţii, universul este împlinit de forţe, prin  intermediul cărora se naşte o măreaţă natură contrară.
O natură contrară? Da, pentru că toţi aceşti arhonţi şi eoni  sunt o dovadă pentru suferinţa groaznică şi starea depravată a omenirii. Oare omenirea are o alternativă? Oare nu fiecare om în parte întreţine arhonţii şi eonii?
Să pornim în căutarea unei soluţii pentru această problemă. Se arată 2 soluţii: una negativă şi una pozitivă.
În natura dialectică există grupuri de raze electromagnetice, fundamentale, care se rotesc într-o oarecare regularitate şi prin această rotire execută influenţele lor. Însă prin naşterea arhonţilor şi eonilor, aceste influenţe sunt aruncate din orbita lor de rotaţie şi sunt disipate. Transformările electromagnetice cauzate de către omenire aduc câmpul-de-viaţă-dialectic într-o dizarmonie, care se manifestă fără întrerupere. Aceşti Dumnezei, creaţi de către oamenii înşişi, le aduc oamenilor un oarecare „ajutor”, dar acesta este îndoielnic.
Deoarece planurile omenirii se împlinesc mereu doar parţial, se poate înţelege faptul că procesul de cultivare al arhonţilor şi eonilor continuă, el trebuie să continue. Prin neîncetata dezvoltare a culturii, dizarmonia cu câmpul magnetic de bază creşte inevitabil. Aceasta continuă, până ce s-a atins o graniţă şi intră în acţiune o criză.
Câmpul magnetic de bază este în dependenţă cu întregul univers. Și datorită faptului că acesta din urmă este mai  puternic decât norii eonilor, în momentul când s-a atins punctul de criză, forţele universale nu mai curg pe calea transformării în forţele eonice, ci se întâmplă exact cazul contrar: are loc o mare curăţire. Asemenea fapte se repetă periodic. În acest mod, puterea eonilor este slăbită. Precum este redat în Pistis Sofia, eonilor le este răpită a treia parte. Printre altele, asta înseamnă: sistemul magnetic pământean este despărţit de arhonţi şi eoni. Aceştia nu-şi mai pot efectua forţa lor în om şi nici omul prin ei. Poate exclamaţi acum: „Dar este minunat!” Dar oare avem noi în această situaţie ceva ce am putea pune în locul lor? Dacă opera eonilor este distrusă, omul trebuie să se întoarcă la începutul primordial, biologic al dialecticii. Atunci, armonia cu forţele fundamentale va fi refăcută, iar omul va fi la fel ca înainte, căci cultura artificială nu mai poate fi întreţinută, ea piere. Rămâne doar omul gol, biologic, iar civilizaţia este distrusă.

EXISTĂ O EVADARE  Această întoarcere este deosebit de dramatică. Omul a ajuns până la o graniţă, iar acum el este nevoit să se întoarcă la început. El a creat mulţi Dumnezei. Iar pe când îi crea şi îi slujea, comcomitent el le şi pregătea
moartea lor.
Dacă dorim să scăpăm de această soartă, pe care am trăit-o deja de atâtea ori ca şi microcosmos, atunci trebuie să ne îndreptăm către celălalt drum: drumul eonului al 13-lea.
Cel de-al 13-lea eon este singurul căruia nu i se răpeşte puterea  în aceste ore de criză şi a momentelor inevitabile ale întoarcerii, precum se constată în Evanghelia lui Pistis Sofia.  Aşadar, doar  eonul al 13-lea şi acei oameni care aparţin de sistemul lui pot continua dezvoltarea lor culturală. În Pistis Sofia se vorbeşte mult despre sfere. Sferele arhonţilor şi eonilor sunt de fapt şi ele forţe ale naturii, dar precum am spus, ele nu pot fi explicate din felul fundamental al universului dialectic, cu toate că ele se nasc şi devin eficace prin intermediul legilor lui. Deci, arhonţii şi eonii pot fi priviţi ca transformatoare electromagnetice, create de către omenire. Într-adevăr, ei silesc curentele fundamentale de bază ale naturii dialectice de a se lăsa transformate, canalizate şi schimbate de către ei.
Prin acest fapt, în univers se dezvoltă un conflict eletromagnetic absolut normal şi periodic. Îndată ce puterea arhonţilor şi eonilor depăşeşte o anumită graniţă, se naşte o intervenţie intercosmică pentru a reface echilibrul acum destabilizat, cu referire la întregul macrocosmos. Ca şi urmare a unui asemenea conflict, arhonţilor şi eonilor le este răpită o treime din puterea lor. Prin aceasta se intenţionează a distruge legătura dintre omenire şi arhonţii şi eonii ei. O vibraţie magnetică cu o altă lungime de undă şi cu o altă tensiune, total străină omenirii, anihilează legătura veche de milenii, între sistemele magnetice ale creierului şi fiinţa aurică pe de o parte, şi Dumnezeii naturii pe de altă parte. Astfel, omenirea este despărţită de creaţiile ei mentale. Linia de ascensiune a culturii  se transformă într-un declin. Opera eonilor, deci cultura omenirii, se dizolvă şi omenirea se reîntoarce la începutul  primordial. De acest proces este legată pierderea memoriei ei, căci întreaga plasă a punctelor magnetice în fiinţa aurică şi în personalitate sunt şterse. Omul devine din nou omul primordial de odinioară.
Acest proces se continuă până la un minimum biologic. Universul, ordinea noastră a naturii, este atunci curăţată de eoni şi arhonţi. Și, într-un anumit moment, începe o nouă dezvoltare a culturii. Roata se învârte din nou atingând un vârf, pentru a coborî din nou într-o zi. Oare de câte ori, omul ca şi microcosmos, nu a trecut deja prin aceste stări?

FELUL  EONULUI  AL  13-LEA   Contrar celor descrise mai sus, o parte deosebită a omenirii a creat un al 13-lea eon. Pentru a înţelege aceasta poate servi următorul exemplu: este prezent un om, care, prin multitudinea experienţelor sale, precum şi prin suferinţă şi necaz, a devenit sătul de drumul său de lacrimi şi dureri. El a experimentat faptul că toată silinţa conform acestei naturi este de prisos. El a descoperit că tot ce vine a fost deja prezent în secolele trecute. Deci, acest om a examinat şi a recunoscut felul adevărat al dialecticii.
Iar acum, el presupune corect că acesta nu poate fi ţelul existenţei umane. Manifestrea universului, aşa cum o cunoaşte el, trebuie să aibă la bază o greşeală. Acest om creează concepţia mentală a unei salvări, a unei mântuiri din natură, pe care el a recunoscut-o ca şi natură a morţii. Planul în sine conţine dispoziţia de a face orice, de a aduce orice jertfă, pentru împlinirea lui, chiar şi pe aceea a propriei existenţe, a propriului Sine.
Oare ce întreprinde acum acest om? El creează un arhont, dar nu un arhont pentru întreţinerea naturii, ci unul pentru o evadare din natură, pentru o scăpare din ea. Și iată, că acest om găseşte alţi oameni care sunt la fel ca el însuşi. Și aceştia caută un sens în această viaţă. El le conferă posibilitatea de a participa la executarea planului său. Ei lucrează cu el, ei aduc contribuţia lor, aşa că acest arhont creat creşte şi devine mai mare.

Într-un moment dat, toţi arhonţii de acest gen se unesc  într-un eon, indiferent în ce parte a lumii s-au format ei. Atunci este creat eonul al 13-lea, cu toate că în felul său tipic de-a-fi, el  este încă foarte slab şi conţine încă multe elemente de natură pământeană.
Oare ce se întâmplă acum mai departe? Între noul eon şi toţi participanţii la el există un schimb corporal de forţe. Forţele magnetice transmutate prin plan împing spre înfăptuire, spre rezultate.
Dar rezultatele încă nu sunt satisfăcătoare. Care este cauza acestui fapt? Tensiunile electromagnetice transmutate încă nu au crescut peste câmpul obişnuit al naturii, aşa că ele duc doar la rezultate care corespund naturii dialecticii.

DIN ÎNȚELEGERE  SE  NAȘTE  DORINȚA DE  MÂNTUIRE     Dar
comunitatea planului de mântuire nu se dă bătută, nu-şi pierde curajul, ci merge mai departe. Fără a schimba principiile de bază ale filozofiei ei, ea corectează chibzuirile ei. Pe baza experienţelor făcute, ea aprofundează filozofia ei. Și iată că astfel vine momentul în care comunitatea descoperă că forţele electromagnetice ale acestei naturi nu pot servi ca bază de muncă, dacă ea doreşte să obțină rezultate. În consecinţă, pe când ea priveşte în vastele spaţii ale universului, se naşte o dorinţă după o altă forţă de bază a vieţii.
În acest mod, din înţelegere s-a născut dorinţa de mântuire. Și din aceasta se dezvoltă – chiar dacă ar fi încă foarte elementar – primul contact cu Gnoza, cu adevărata natură divină, care nu este explicabilă din această natură a morţii. Începând din acest moment, eonul al 13-lea nu preia doar forţe din natura  obişnuită, ci şi forțe din natura primordială, ancestrală.
S-ar putea spune: s-a născut eonul Ioan.
Ca urmare, în corpurile acelora care aparţin de noua comunitate, se manifestă o schimbare foarte ciudată. Sistemele magnetice ale fiinţei aurice, ale capului şi inimii, se adaptează acestei situaţii. Din punct de vedere corporal, structural, şi fundamental, se netezesc anumite cărări. Dezvoltarea continuă chiar dacă cu chin şi cu vai ... Dar se poate simţi un anumit progres. O nouă bucurie penetrază comunitatea. Dar
egocentrismul le dă mereu câte o lovitură. Anumite bântuieli se  revarsă încă asupra lor. Este necesară o nouă unitate de grup, în care fiecare biruieşte egocentrismul său propriu.
Prin munca continuă a comunităţii, eonul al 13-lea devine tot mai fin, tot mai bine acordat la nucleu magnetic divin,
pierzând tot mai mult din felul său pământean. El exercită o influenţă tot mai mare asupra acelora care sunt atraşi de sfera sa.
Într-un moment determinant, devine clară existenţa unui al 13-lea eon, cu numeroşii săi arhonţi, precum şi o mare comunitate, care de fapt mai este în această lume – dar  în momentele esenţiale – nu mai este din această lume. În calitatea şi natura ei electromagnetică, nu mai pot fi găsite multe lucruri de natură pământeană.
În momentul în care, în natura pământeană se dezvoltă momentele de criză descrise mai sus, şi tuturor eonilor şi arhonţilor li se răpeşte o treime din forţa lor, acestui al 13-lea eon nu i se poate răpi nimic, pentru că el nu transmută niciun fel de forțe dialectice magnetice.
El nu lucrează plin de violenţă faţă de natura obişnuită. Aşa că el rămâne neatins, şi cu el toţi cei care aparţin de sfera sa. Deci, dacă în natura obişnuită, o anumită civilizaţie îşi începe declinul, dezvoltarea acelora care aparţin de eonul al 13-lea va continua din forţă în forţă şi din splendoare în splendoare.
Pentru restul omenirii, roata coboară la punctul începutului. Dacă în acel timp deosebit începe o nouă zi a manifestării şi omenirea urmează din nou drumul plin de trudă al culturii, situaţia în manifestarea planetară se schimbă fundamental, căci la precedenta zi a manifestării a existat un mare grup aparţinând eonului al 13-lea, un grup de răscumpăraţi.
Acest grup nu părăseşte omenirea, nu se îndepărtează de ea, căci acest grup nu este axat pe mântuirea proprie. Mântuirea e deja prezentă! Autoafirmaţia nu există! Grupul se fixează asupra acelora care mai sunt în natură şi din natură. El trimite la ei mesageri, profeţi, şi iluminaţi, pentru a-i chema. Dacă cei chemaţi se întorc atunci spre calea lui Ioan, ei trebuie doar să unească comunitatea lor cu această comunitate universală, aşa precum un lanţ primeşte o nouă verigă.
În acest mod, comunitatea eonului al 13-lea devine tot mai strălucitoare, mai puternică, şi măreaţă. Înălţarea celor deja sfinţiţi devine tot mai simplă.
De aceea se spune în Pistis Sofia: „Dacă ei evocă magia misteriilor acelora care se află în eonul al 13-lea, atunci ei le vor desăvărşi pe acestea cu siguranţă şi cu precizie, căci eu (...) nu am extras forţă din acest domeniu.”

„Aurul vostru nu este aurul nostru”

Conform legendei, Faust a fost un alchimist. Goethe vede în economia bancară, unde crearea de bani joacă rolul principal,  o continuare a alchimiei, dar cu alte mijloace.  Tipărirea de bani din hârtie are un oarecare caracter magic.
Despre aceasta Binswanger spune: „O caracteristică a magiei este că ceva se înfăptuieşte fără trudă, fără mari silinţe, şi că totul merge foarte repede şi nelimitat. Gândiţi-vă la magicianul care într-o clipă face să iasă din mâneca sa un număr aproape infinit de baticuri. În loc de a schimba plumb în aur, în economia modernă, hârtia devine banul. Astfel economia  creează fără limite bani din simplă hârtie, cu o valoare absolut reală.”

Acest fapt, Goethe îl arată prin intermediul lui Mefisto, care îl sfătuieşte pe Faust să-l convingă pe împărat în a tipări bani purtând însemnul său.
Mefisto, ca şi parte din forța aceea „ce-l vrea mereu pe rău”
se aşteaptă ca, în final, din aceasta să se nască inflație şi haos. Dar Faust se serveşte de bani, printre altele, pentru a dobândi un teren nou în apropierea mării şi pentru a stimula astfel economia.
În acest fel, el decepţionează aşteptările lui Mefisto, „ce-l vrea mereu pe rău” şi totuşi, într-un anumit sens, „pe cel bun îl face”. Cel care investeşte banii noi creaţi, îi investeşte în valori, în real. Aceasta este alternativa inflaţiei. Aparent, visul lui Faust poate să dureze infinit. El este un joc al existenţei noastre dialectice.

Tot în operă, împăratul conferă băncilor privilegiul de a tipări bani din hârtie. Se întâmplă la fel şi astăzi. Azi, băncile deţin licenţa de a lucra cu bani electronici. Statul susţine acest lucru prin faptul că poate transforma banii fictivi în bani reali.  Goethe îl lasă pe  Faust să spună: „Eu dobândesc putere, bunuri.” Banii electronici pot deveni bani reali.
Omul, el însuşi s-a înălţat în poziţia de domn al creaţiei. Această putere a omului asupra naturii presupune şi puterea asupra  forţelor naturii. Faust visează să se folosească de forţele fluxului şi afluxului ca şi sursă eternă, nelimitată şi infinită de energie. Căci el este de părere că „acela care domneşte asupra naturii poate creea „Valori” fără să fie nevoit să muncească pentru asta. El va putea astfel să trăiască etern  în această natură.
În pariul lui cu Mefisto, Faust a introdus factorul timp. El doreşte să piardă „cu plăcere timpul său”, dacă în schimb poate gusta clipa supremă, exclamând „Rămâi! Cât eşti de frumoasă!”, căci el este convins că Mefisto nu-i va putea oferi nimic pentru a exclama acest strigăt. Dar când pare că, totuşi, aceasta se va întâmpla, pronunţând cuvintele: „în bucuria unei astfel de fericiri trăiesc acum momentul suprem ”- căci speră a putea stăpâni forţele naturii - chiar atunci bate ceasul morţii lui şi el, Faust, cade mort pe pământ.

Aceasta este cealaltă parte a medaliei. Dominaţia asupra naturii duce la distrugerea mediului. Aceasta, Goethe o prezintă prin alungarea cuplului Filemon şi Baucis din locul lor de pe plajă. Această „viaţă pe plajă” poate fi privită ca un simbol pentru acea viaţă de frontieră (omul de tip Efesean), care duce spre o viaţă superioară.
Noi avem tendinţa de a privi aceasta doar ca perturbare a echilibrului natural. Dar, în realitate, aici este vorba despre o linie de demarcare faţă de felul ancestral de-a fi al omului: cel al omului nemuritor, care aparţine de o cu totul altă lume, în care forţele naturii se desfăşoară conform liniilor de forţă ale Spiritului.

În alchimie, piatra înţelepţilor a fost mijlocul prin care se schimba plumbul în aur. În Faust, „capitalul” mare de bani îndeplineşte funcţia de piatră a înţelepţilor. Iau naştere tot mai mulţi bani „morţi”. Într-un anumit sens, aici este vorba despre aspectul dinamic al sistemului capitalist  - şi deci este vorba despre natura noastră. Economia noastră nu deţine un ţel final – la fel ca şi natura noastră.
Niciodată noi nu vom termina. Niciodată noi nu vom cuprinde fericirea, nu o vom apuca, căci aceasta este inclusă într-un progres permanent. Dar pe plan material, acest lucru este o iluzie. Progres adevărat este posibil doar pe nivelul sufletului, şi anume, sub forma unei dezvoltări a conştienţei. Progresul tehnologic, cât şi utilizarea nelimitată a resurselor necesare pentru asta, sunt o ameninţare pentru omenire şi prin asta, ele portă în sine, în ele însele, sfârşitul lor cât şi pe cel al nostru.
Noi suntem asemenea lui Faust care recunoaşte în final că pentru realizarea proiectului său ecologic - şi anume, fericirea eternă în această natură - el a călcat pe cadavre.
Bancherii s-au crezut a fi maeştrii universului. În schimb, acest rol nu l-au putut împlini, iar asta a dus la criza financiară a zilelor noastre.

Dar mai mult ca anumitor personaje din  Faust, noi ne asemănăm cu Ucenicul vrăjitor (o poezie a lui Goethe). Asemenea ucenicului, şi noi am evocat forţe, pe care nu le putem stăpâni. Precum Faust, credem şi noi că putem realiza o eternă creştere economică şi o bunăstare materială permanentă. Acesta este „firul roşu”  în tragedia umană.
Căci: „Aurul vostru nu este aurul nostru” spuneau adevăraţii alchimişti.