Roza Sfântului Ioan

ÎNSUŞIRILE OMULUI VECHI ŞI ALE CELUI NOU

În cadrul articolului precedent v-am îndreptat atenţia asupra însuşirilor de ordin superior ale omului vechi, şi am încercat să clarificăm faptul că, în cazul în care omul natural ajunge în posesia unei însuşiri de ordin superior, aceasta are repercusiuni asupra funcţionării celor două organe de secreţie internă, anume hipofiza şi epifiza, deci glanda pituitară şi glanda pineală.

Hipofiza este organul care prelucrează sentimentele şi impresiile din sfera aurică. Tot ceea ce intră în sfera aurică, ori o atinge măcar, este cunoscut imediat de către hipofiză. Acest organ al sentimentelor receptează tot ce provoacă omul pe parcursul vieţii sale. Atingerea face ca hipofiza să intre în vibraţie.

Forţa motrice care rezultă şi este emanată astfel, trezeşte glanda pineală, cel de al treilea ochi, din starea sa latentă şi amplifică activitatea sa. Ca urmare, impresiile resimţite la început se transformă în vedere interioară.

Eficacitatea celor două organe poate fi educată în mod natural cu condiţia ca omul să posede cheia acestei funcţionări intensificate. Totuşi, această intensificare a acestor puteri nu reprezintă altceva, decât o capacitate naturală mai puternic dezvoltată, şi face parte în exclusivitate din această lume a naturii. Din acest motiv, elevul care umblă pe calea transfigurării respinge hotărât acest mod de lărgire a capacităţilor sale de percepţie, dat fiind faptul că recunoaşte că rezultatul unei astfel de dezvoltări nu înseamnă altceva decât o cultivare a personalităţii, ceea ce provoacă o legătură mai puternică cu pământul, ceea ce reprezintă contrariul predestinării sale.
Dar care sunt totuşi însuşirile mai înalte pe care le posedă atunci omul nou?

Dacă dorim să înţelegem ceva din activitatea acestor însuşiri, trebuie să recunoaştem în primul rând principiul de bază al acţiunii lor. Acest principiu de bază este demolarea totală şi fundamentală a eului. Prin aceasta nu înţelegem, bineînţeles, faptul că omul ar trebuie să devină mai puţin egoist şi ceva mai umanitarist, ori să urmeze căi religioase sau să adopte alte norme religioase. Nu, nicidecum. Prin demolarea eului înţelegem demolarea întregului sistem, foarte complex al omului acestei naturi. Munca poate fi începută doar pe această bază. Această muncă pregătitoare vizează mai întâi să modifice în totalitate curenţii vitali care circulă în viaţa terestră aparentă. Prima condiţie este schimbarea principiului vital de bază, deoarece întreaga fiinţă este închegată de curenţii acestuia. Forţele active şi substanţele constituind omul pământului ţin în captivitate omul cu orice preţ.

Din această cauză, omul, – din clipa în care a pus piciorul pe calea mântuirii, – trebuie să-şi concentreze atenţia asupra faptului că trebuie să se îndepărteze, să se debaraseze de orice activitate care ar păstra şi ar fortifica „eul”.
Acesta este un proces energic, căci omul care umblă pe cale nu se poate eschiva de la acest lucru. Deoarece câmpul de respiraţie deosebit de important, sfera aurică, trebuie să fie eliberat şi dezlegat de orice influenţă materială ordinară şi inferioară. Numai dacă acest lucru s-a realizat putem începe munca, în Lumina corespunzătoare.

În starea noastră actuală de viaţă ne punem probabil de multe ori întrebarea:
Această purificare totală a sferei aurice ne oferă oare o bază solidă pentru a avea rezistenţă faţă de orice influenţă dăunătoare?
Siguranţa o găsim în cunoaşterea faptului că sfera aurică posedă trei capacităţi care pot fi coordonate de nucleul conştiinţei umane.
Prima capacitate are efect de atracţie, a doua de respingere, iar a treia poate neutraliza tot ceea ce vrea să pătrundă în raza sferei aurice. Este foarte important însă, să nu aplicăm aceste capacităţi în mod negativ, ci să avem o înţelegere pozitivă şi corectă. Ele oferă elevului care începe posibilitatea eliberării. În mod normal omul aplică aceste trei însuşiri conform capacităţii sale proprii de înţelegere.

Din această cauză trebuie să se ajungă prima dată la nivelul înţelegerii faptului că nucleul conştiinţei se găseşte într-un circuit periculos continuu; orice ridicare este urmată de prăbuşire. Acesta este motivul datorită căruia omul rămâne mereu prizonierul barierelor acestei lumi.

Elevul începător trebuie să recunoască şi faptul că noua viaţă se poate manifesta, „Celălalt” celest din microcosmos se poate dezvolta numai atunci când mai întâi se prăbuşeşte el, ca „eu”. Dar atingerea acestui grad de înţelegere în cadrul procesului de declin, de prăbuşire, provocat de eu, poate fi călăuzită şi dirijată doar până la un moment dat de către „eu”. Este exclusă totalmente posibilitatea ca elevul să realizeze procesul de reînnoire bazându-se numai pe forţele sale proprii, deoarece nucleul conştiinţei nu poate acţiona decât conform stării sale naturale. Din această cauză este nevoie de o forţă perfect nouă!

Dacă ne decidem să parcurgem calea care duce la înţelegerea dreaptă, imediat ne va cuprinde o putere care nu face parte din această lume. Această forţă care ne ajută să conştientizăm existenţa unei lumi superioare, ne facem capabili de a constata, într-o frântură de secundă, faptul că fiinţa noastră actuală se zbate puternic în capcana unei stări sanguine determinate. Această înţelegere este absolut necesară pentru conştientizarea necesităţii primordiale a întoarcerii. Pentru a putea lua o decizie în acest sens, trebuie să avem ca bază legătura noastră cu o putere care nu aparţine acestei lumi, o forţă intermediară între noi şi patria noastră originară.

Putem denumi această forţă, această conexiune, drept manifestare a memoriei supraconştiente, care s-a trezit într-o anumită măsură, datorită iubirii lui Dumnezeu. Cu ajutorul acestei memorii, putem aplica în mod conştient cele trei capacităţi ale câmpului nostru de respiraţie. Astfel putem să respingem orice influenţă atractivă, dar pe care o considerăm neadecvată ţelului pe care ni l-am propus.

Punem atunci în practică cea de a treia capacitate a sferei aurice: capacitatea de neutralizare. Dacă lucrăm la asta şi ducem marea noastră luptă în acest sens, (deoarece cele două forţe vitale diferite nu pot fi unificate) atunci începe să se dezvolte în noi un proces uluitor. Memoria supraconştientă, care se găseşte focalizată într-un centru cerebral care se află între creierul mic şi cel mare, începe să vibreze în mod puternic. Această vibraţie deschide cele şapte cavităţi cerebrale pentru prana universală, pentru respiraţia vieţii divine. Roza se deschide în strălucirea Soarelui celest şi cele şapte capacităţi ale ei sunt reînnoite în puterea Spiritului Sfânt. În această forţă de Spirit, viaţa veche poate fi învinsă.

Mulţi dintre elevii noştri care au purtat marea lor bătălie în forţa Spiritului, ori se luptă încă, ştiu că, în filozofia noastră numim această luptă „procesul lui Ioan Botezătorul”. Puterea necesară pentru această luptă este Roza Sfântului Ioan. Sărbătoarea Sfântului Ioan este sărbătoarea elevului care şi-a pregătit sfera aurică pentru acest proces, prin faptul că pe parcursul drumului său prin natură a lăsat în urma sa conştiinţa eului.

Conştiinţa divină existentă în el se poate naşte astfel pe deplin în Împărăţia lui Dumnezeu. Iată de ce apoteoza sărbătorii Sfântului Ioan este primirea rozei albe.

Prin aceasta dorim să exprimăm faptul că roza existentă în sanctuarul capului se deschide sub influenţa vibraţiilor puternice ale memoriei supraconştiente. Astfel înţelegem de ce, pentru elevul în care s-a realizat această dăruire – câştigarea rozei – , sunt valabile cuvintele: „El (Celălalt celest) trebuie să crească, iar eu (fiinţa naturală) să scad.” (Ioan 3/30) Astfel se începe procesul de pregătire. În puterea Spiritului Sfânt se începe lupta împotriva eului şi împotriva maşinaţiilor acestuia. Elevul devine un „cavaler al Sfântului Ioan”.
Dar, în ceea ce priveşte însuşirile superioare, nu v-am spus încă nici pe departe, totul. Din această cauză să ne adâncim mai intens în fenomenul Roza Sfântului Ioan. Este vorba despre o roză septuplă, despre o capacitate septuplă mai înaltă, despre un foc septuplu, care se află în conexiune cu cele şapte cavităţi cerebrale. Atunci când Lumina aprinde acest foc, se manifestă şapte armonii corespunzătoare unei dezvoltări septuple.

Prima armonie este cântecul Iubirii, care este Dumnezeu însuşi. Dumnezeu este Lumină şi Iubire. Al doilea „cântec” este cel al înţelepciunii, al treilea cuprinde în el capacitatea de voinţă a marelui preot, care îşi cântă imnul său în faţa altarului său interior. Al patrulea cântec cuprinde puterea gândului. În cel de al cincilea se manifestă o energie dinamică. Al şaselea cântec este manifestarea noii forme, iar al şaptelea, prin forţa sa de conexiune le uneşte pe cele şase precedente, şi le asociază într-o „existenţă” perfectă.
De aici putem concluziona că elevul, prin Roza Sfântului Ioan, posedă un talisman, o cheie, cu care poate deschide cele şapte porţi eterne. Prin însuşirea divină septuplă intră în legătură cu comunitatea divină originară, de unde provin toate elementele necesare construirii omului celest.

Fraţii şi surorile Rozacrucii, animaţi de o credinţă creştină pură, întotdeauna au proclamat cu tărie calea crucii prin magia rozei crucificate, care prin ofranda de sânge a Domnului nostru Iisus Christos, se colorează în roşu. Din acest motiv, ea (roza) reprezintă un talisman, simbolul căderii voalului, prin care se eliberează drumul ce duce la microcosmosul septuplu. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, faptul că prin căderea voalului aplicarea puterilor divine septuple ar putea fi deja luată în folosinţă, ci faptul că suntem cu adevărat în conexiune cu „existenţa” absolută, septuplă, şi prin această legătură putem continua marea operă. În primul rând este nevoie de o muncă de demolare, care este urmată apoi de munca noii deveniri absolute. Cunoaştem cuvintele: „Când lumina apare, întunericul trebuie să dispară.” Procesul de demolare nu este însă un eveniment dramatic. În Lumina universală, care a atins elevul, trebuie ruptă legătura cu materia, fiindcă această legătură nu concordă cu Lumina, şi un nou proces de metabolism trebuie să înceapă. Moartea vechiului înseamnă apariţia noului, deci o reînnoire perfectă, cu alte cuvinte o transfigurare. Însuşirile superioare septuple ale omului nou se dezvoltă concomitent cu progresul procesului de transfigurare. Astfel microcosmosul, sub conducerea Spiritului Sfânt care ni se face cunoscut tot mai mult, ajunge înapoi în patria sa pierdută.

Pentru a încheia, am dori să facem o comparaţie cu situaţia vechiului om.
Am remarcat faptul că însuşirile sale se bazează pe cultura naturală a hipofizei şi a glandei pineale, deci raza lor de acţiune nu depăşeşte limitele acestei naturi.

În cadrul noilor însuşiri, hipofiza şi glanda pineală reprezintă două petale ale rozei septuple, din cauză că se află în legătură foarte strânsă cu două dintre cele şapte cavităţi cerebrale.

Pe baza noilor însuşiri, acestea nu mai funcţionează ca organe naturale de simţ şi încă şi mai puţin ca instrumente de percepţie a impresiilor din sfera aurică, ci ele se găsesc în conexiune directă cu Sfântul Spirit Septuplu. Ele s-au deschis pentru o atingere care nu face parte din această lume, pentru ceva ce nu a fost auzit niciodată şi nu a fost văzut niciodată de urechile şi ochii omului. Ele se află în legătură şi cu celelalte cinci petale de lotus sau de roză, şi împreună alcătuiesc cele şapte flăcări ale Focului Spiritului Septuplu.
Drumul descris mai sus, manifestă deci roza septuplă în totalitatea ei, pe când dezvoltarea pe drumul natural al celor două organe cu secreţie internă, hipofiza şi glanda pineală, nu înseamnă altceva decât un joc cu capacităţile supranaturale.

Prin aceasta sunt provocate fenomene care nu reprezintă decât un fel de „vibraţie nervoasă” a capacacităţilor ancestrale divine, scufundate în om.

Referitor la aceasta, gândiţi-vă la şarpele lui Moise, precum şi la imitarea lui de către preoţii egipteni. Moise s-a prezentat în faţa faraonului cu toiagul propriului său foc sacru – simbolul capacităţilor sale superioare. A dovedit lumii că drumul trebuie să reprezinte poteca eliberării, în timp ce preoţii faraonului au încercat să împiedice această eliberare cu surogatul focului şarpelui impur şi plin de orgoliu. Se pot mima astfel multe lucruri şi forţe sfinte, iar oamenii se pot obişnui în aşa măsură cu imitaţiile, încât ajung să le considere adevărate şi esenţiale. Nu se referă aceasta oare şi la viaţa cotidiană, obişnuită a omului, la ceea ce noi numim „viaţă”, dar de fapt nu este altceva decât necaz şi oboseală? De aceea, dacă elevul doreşte să înţeleagă aceste lucruri, pentru a putea obţine roza cea albă, trebuie să se ridice deasupra îngustimii acestor noţiuni. Este absolut sigur, că odată această roză albă, această capacitate măiastră septuplă se va deschide ca una dintre cele şapte porţi eterne, ca elevul să poată să priceapă înţelesul cuvintelor lui Christos: „Căci iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17/21)

Prin roza albă a Sfântului Ioan, datorită ofrandei lui Ioan, omul Iisus se poate realiza. Elevul, prin însuşirile divine ale omului nou, corespunde astfel cuvintelor din Evanghelia după Matei (5/48): „Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”