Valoarea care ne aparţine

Fostul director al Băncii Mondiale şi actual co-preşedinte la Worldconnectors, Herman Wijffels, este co-fondator al Grupării Renaşterea, o mişcare având drept obiectiv sprijinirea proceselor de schimbare pozitivă a conştiinţei omului, în cadrul tuturor unităţilor şi categoriilor sociale. Gruparea Renaşterea lucrează cu persoanele raportat la convingerile lor, şi nu la funcţiile deţinute de acestea.
Pentru Herman Wijffels, cele mai importante lucruri pentru a porni sunt capacitatea de dezvoltare, cât şi empatia omului, adică capacitatea de a te transpune în locul altora. Despre acestea el vorbeşte într-o prelegere din anul 2010 – în care cititorii revistei Pentagrama vor recunoaşte numeroase puncte de vedere interesante. Scurtă dare de seamă şi câteva comentarii.

Cu ce se aseamănă lumea în anul 2011? Există o creştere continuă a populaţiei, un puternic contrast între aparenta sărăcie şi marea bogăţie, şi o supraîncărcare cu 30-40% a capacităţii de producţie a planetei noastre. Delapidăm, încetul cu încetul, capitalul nostru natural. Este vorba despre epuizarea terenurilor arabile, despre suprautilizarea surselor de apă pură, despre despădurire, despre rărirea peştilor reproductivi din mările lumii, despre epuizarea materiilor prime, despre exterminarea sistematică a altor specii de către propria noastră specie. Toate acestea reprezintă ameninţări pe termen scurt, dacă continuăm să trăim în felul în care o facem acum. Sistemul nostru economic este fondat pe un egocentrism raţional, copt şi răscopt, cu alte cuvinte unul condensat, care blochează. Noi trăim încă şi dintotdeauna ca şi cum Terra ar fi inepuizabilă. Aceasta este cauza pentru care se dezvoltă crize financiare, economice, ecologice, instituţionale şi sociale. Acest lucru este valabil şi pentru o criză a valorilor, pe care se clădeşte modul nostru de trai. Cam atâta despre situaţia din ziua de azi.

Astfel trebuie ca, în timpurile ce vor veni, să dezvoltăm pe planeta noastră o modalitate de convieţuire, astfel încât resursele naturale ale pământului să fie mai bine gestionate şi mai just împărţite, şi asta pentru ca toată lumea să poată trăi în demnitate. Trebuie să prevedem un echilibru între nevoile noastre şi capacitatea de producţie a Terrei. Pentru aceasta, trebuie să muncim împreună, să conlucrăm ca şi colectivitate mondială, să facem să progreseze conştiinţa la nivel mondial, plecând de la ideea că suntem toţi dependenţi unii de alţii, şi dependenţi de pământ. Acest lucru înseamnă evoluţia conceptului „noi” la nivel mondial, şi a forţei empatice corespondente − capacitatea de-a te pune în locul altora. Aceasta înseamnă, de asemenea, şi a munci în maniera în care noi trăim. Moralitatea, în relaţiile noastre cu ceilalţi, reprezintă valoarea fundamentală, de reexaminat în perioada ce va veni, când vor trebui luate decizii în raport cu repercusiunile sociale şi ecologice.

Diferite recunoaşteri ne pot ajuta în acest sens. Karen Armstrong, în cartea sa The Great Transformation: The world in the Time of Buddha, Socrates, Confucius and Jeremiah (Munchen 2006), scrie această frază: „Trataţi-i pe ceilalţi aşa cum aţi dori să fiţi trataţi voi înşivă”. La această frază există şi o versiune creştină. Noi trebuie să plecăm în căutarea rădăcinilor profunde ale moralităţii noastre. Aceasta pune pe prim plan raportul între concurenţă şi comunitate. Cel mai frumos este că fizica cuantică spune acelaşi lucru: totul este legat de tot, şi tot ceea ce facem are consecinţe pentru ceilalţi, şi asta la toate nivelele. Acest lucru implică necesitatea de a raţiona şi de a acţiona, plecând de la legături şi nu de la dezbinări (divizări).

O altă recunoaştere este „potenţialitatea”, aria posibilităţilor apărute din momentul Big Bang-ului (sau al Creaţiei, dacă doriţi). La acel moment, a apărut un potenţial pe care, încetul cu încetul, materia l-a moştenit.

Reîntorcându-mă în istorie, văd cum de fiecare dată impulsuri noi, părţi noi ale acestui potenţial sunt preluate ca şi idei de către oameni şi transformate în materie, provocând atfel mari răsturnări de situaţii. Un aspect al potenţialului este raţiunea sănătoasă, „interesul personal” inteligent: ceea ce înseamnă a acţiona atât în favoarea interesului nostru personal, cât şi în favoarea intereselor semenului nostru.

Să rezumăm: epoca în care trăim ne cere, în aceste circumstanţe extrem de schimbătoare, de a declanşa noi posibilităţi în materie. În calitate de fiinţe umane, destinul nostru este de a transmite viaţa, cât mai bine posibil, generaţiilor următoare. Acesta este sensul şi esenţa vieţii, şi în acelaşi timp dimensiunea spirituală a existenţei. Noi suntem instrumentele procesului creaţiei continue. Procedând astfel, noi putem dezvolta potenţialul conţinut în Big Bang, şi concomitent pe al nostru, căci ambele sunt reciproc legate.

Suntem deci chemaţi, în calitate de oameni, să dăm formă, în era ce urmează, procesului evolutiv neîntrerupt. Acest lucru antrenează consecinţe importante. Trebuie să trecem de la procesele liniare bazate pe combustibilii fosili, la procesele ciclice bazate pe resurse disponibile în mod curent; deci, la o economie bazată pe cantităţi disponibile în mod continuu, şi nu pe rezerve. Acest lucru înseamnă apariţia energiilor descentralizate, provenind din surse durabile: soare, apă, vânt, biomasă; precum şi o reţea eficientă ce asigură procurarea şi furnizarea produselor.

O altă consecinţă este apariţia unei economii devenită mai mult regională şi locală. Acest lucru va necesita reglementări şi legi pentru a trece graniţele. Va trebui să existe un sistem monetar stabilit conform economiei reale, adică a capacităţii de producţie a pământului. Astfel ne vom alătura naturii şi va trebui să proiectăm o administraţie pluridimensională, veghind la echilibrul sectoarelor ecologic, economic şi social.

În ceea ce priveşte dezvoltarea colectivităţii, trebuie să ne ocupăm de structura socială plecând de la această bază. Activitatea femeilor în câmpul muncii pare cel mai adesea foarte eficace. Şi a investi în pregătirea femeilor pare să limiteze naşterea copiilor într-o familie. După tot soiul de cercetări, – chiar şi acelea privind creşterea plantelor şi alte lucruri asemănătoare, – se ştie că raportul între energia masculină şi energia feminină focusată la un loc trebuie să fie optimă şi să urmeze numărul de aur 1:1,6818. Ceea ce vrea să însemne că femininul trebuie să domine într-un anumit sens. Este un foarte bun ţel cultural şi, de asemenea, este chiar un indiciu să ne gândim că deviaţiile din cultura noastră sunt legate de perturbarea acestui raport. Trăim vremuri în care se nasc mari întrebări pe plan mondial. Cum procedăm cu ele, iată ceea ce este decisiv pentru viitorul vieţii pe planetă. Trebuie să luăm o atitudine pozitivă. Pentru a alege această atitudine, baza trebuie să fie conceperea unei etici relaţionale şi a unei empatii (preocuparea pentru ceilalţi) mai extinse ca niciodată. De fapt, ce răspundem noi la întrebarea: De ce ne aflăm pe pământ? Avem nevoie de o înviorare a dimensiunii spirituale, verticale, a existenţei. Epoca în care trăim ne împinge să dăm o formă noii etape a procesului de creaţie continuă. Toate conceptele, cunoştinţele şi tehnologia de care avem nevoie sunt, în principiu, prezente. Acum depinde de noi să acţionăm. Şi dacă vom lucra împreună se va realiza.

EMPATIA: CAPACITATEA DE A TE TRANSPUNE ÎN CIRCUMSTANŢELE DE VIAŢĂ ALE CELORLALŢI

Pentru H.Wijffels, esenţialul în existenţa noastră pe acest pământ este de a contribui în mod conştient la procesul de creaţie continuă pe această planetă. Dacă, cu empatie, muncim pentru interesul comun, muncim pentru propriul nostru interes, deci pentru demnitatea existenţei tuturor. Acest lucru reprezintă o ambiţie magnifică, absolut logică şi la îndemâna noastră; mulţi ar subscrie, dar nu este uşor de realizat.

Ori, dacă trăim în acest fel, creăm valori sufleteşti, şi dacă înţelegem respectuos sentimentele semenilor noştri, se poate manifesta însăşi esenţa vieţii spirituale superioare. Oricum am privi-o, pământul este o şcoală, aici se petrece mereu inevitabila succesiune a „naşterii, înfloririi şi stingerii”, este o lume a dualităţii, a contrariilor: bucurie şi durere, sănătate şi boală, apoi moartea. Nimeni nu rămâne în această lume.

Conform părerii Rozacrucienilor, este esenţial să înţelegem că pământul este şcoala care ne arată că însăşi materia este în schimbare continuă, că totul se formează pentru a sfârşi prin a se descompune. Omul, civilizaţiile, umanitatea şi, în fine, însăşi pământul, totul este schimbător, supus schimbării perpetue, rămâne doar esenţa lucrurilor, rădăcinile, în Spirit. După aceste valori esenţiale tinde şi se străduieşte acel om care se găseşte pe calea rozacruciană, deoarece acestea sunt valori eterne. Ceea ce este esenţial pentru om, nu o constituie interesele sale pământeşti, atât individuale, cât şi colective, ci este situat pe un nivel de viaţă în care punctul de pornire îl reprezintă responsabilitatea bunăstării tuturora: iubirea.
Rozacrucianul doreşte să-şi acordeze comportamentul său de viaţă în lume pe acest principiu: să lucreze în lume, cât şi pentru lume, fără a fi prins în această lume. Şi este cert că o parte importantă a acestui principiu reprezintă contribuţia sa la stabilirea, pentru toată lumea, a unor condiţii de viaţă demne de om.

Dar aceasta nu este totul: privirea sa interioară este fixată spre o altă viaţă, spre una pur spirituală. Ghidul său este Christul interior, care, plin de iubire necondiţionată, conduce inima sa. Conştiinţa mondială revine la „o conştiinţă universală a sufletului”, unită în mod veritabil cu toţi.

H.Wijffels are dreptate: În procesul continuu al creării pământului, umanitatea a atins o etapă în care este necesar un salt cuantic al conştiinţei, altfel supravieţuirea pe pământ este ameninţată. Este mai cu seamă important ca persoane precum preşedintele de la Worldconnectors şi membrii Grupării Renaşterea să indice lumii acest lucru. Astfel ei contribuie la dezvoltarea unei conştiinţe colective, necesitând din partea fiecăruia noi comportamente de viaţă. Dacă adăugăm acestora dimensiunea verticală, în faţa omului obişnuit deschidem o fereastră spre un câmp cosmic universal, conţinând noi valori existenţiale. În cazul acesta, trebuie să evoluăm de la interesele noastre personale către interesul general: să ajungem la conştiinţa că „Împărăţia Mea (a noului suflet) nu este din această lume” (Ioan 18/36). O perspectivă cu totul nouă!

Rabindranath Tagore scrie în Sadhana, cap. 2, Conştiinţa sufletului: „Istoria umanităţii este povestea călătoriei sale către necunoscut, căutarea sa de a realiza sinele său nemuritor, sufletul său. Prin faptul că construieşte şi distruge regate pământeşti; dezvoltă şi delapidează bogăţiile lumii; prin strângerea imenselor bogăţii pe care, în final, le risipeşte; prin faptul că dă formă dorinţelor şi viselor sale prin crearea unor asociaţii doar simbolice, dar urmate de respingerea lor, precum procedează copiii cu jucăriile lor; prin fabricarea cheilor magice pentru a încerca dezvăluirea misterele creaţiei; şi – prin respingerea fără băgare de seamă a operelor străvechi – pentru a se întoarce în atelierul său în scopul de a descoperi un nou sistem şi a o lua de la capăt. Astfel, din epocă în epocă, omul progresează mereu către transformarea desăvârşită a sufletului său; a acelui suflet care valorează mai mult decât toate bogăţiile acumulate, decât toate acţiunile realizate, decât toate teoriile omului; a acelui suflet a cărui înălţare nu poate fi împiedicată niciodată de către moartea şi dezintegrarea corpurilor.

Greşelile şi erorile omului nu sunt de mică importanţă, ele urmează drumul lui presărat cu năruiri înfiorătoare. Suferinţele lui sunt la fel de teribile precum cele îndurate la naşterea unui uriaş nou-născut; ele sunt preludiul unei realizări care este infinită.

Omul îndură suplicii de tot felul, clădeşte altare pentru a-şi aduce aici ofrandele lui zilnice, uimitoare prin varietatea şi numărul lor; acestea ar fi absolut fără scop şi de nesuportat dacă n-ar simţi el însuşi această profundă bucurie a sufletului, care, în suferinţă, experimentează forţa ei divină, şi care, în renunţare, manifestă bogăţia ei inepuizabilă. Da, pelerinii se prezintă toţi fără distincţie, ei vin cu toţii pentru a avea acces la adevărata moştenire a lumii. Din ce în ce mai mult ei sunt preocupaţi să amplifice conştiinţa lor, să caute o unitate tot mai desăvârşită, ei se apropie tot mai mult de adevărul unic, central, universal.

Nimicnicia fiinţei omeneşti este ca o prăpastie, dorinţele sale sunt fără sfârşit, până când, în sfârşit, ea devine conştientă de sufletul său.

Atât de multă vreme lumea a fost pentru fiinţa umană un şuvoi fără sfârşit, – o viziune himerică care nu însemna nimic, nu corespundea cu nimic. Pentru omul care a recunoscut sufletul său, universul posedă un centru imens şi stabil, în jurul căruia totul este grupat în mod armonios; şi din acest centru, omul poate dobândi şi trăi binecuvântarea unei vieţi armonioase.
Upanishadele afirmă insistent:
„Cunoaşte singurul, unicul: sufletul. Este intermerdiarul care duce către fiinţa eternă.” Este ţelul ultim al omului de a găsi unicul lucru ce se află în el: fiinţa sa adevărată, care este sufletul său, cheia porţii ce se deschide către viaţa spirituală, către Împărăţia Cerurilor.