Gnosticii timpurii - Mesageri ai Gnozei (1)

Gnoză înseamnă "cunoaştere divină". Gnosticii sunt oamenii care caută această cunoaştere divină.Urmele gnosticilor timpurii le aflăm în primele secole după Christos. Mulţi dintre dintre aşa-numiţii "eretici" au fost ucişi. Dar Gnosticismul a supravieţuit până astăzi.

Dintotdeauna au existat oameni care şi-au pus întrebări în legătură cu sensul vieţii şi al creaţiei, şi care nu şi-au putut găsi pacea în aceasta lume muritoare. Ei au căutat o cunoaştere superioară, o cunoaştere interioară, au căutat Gnoza ( gnoză, în greaca antică γνῶσις = recunoaştere). Această cunoaştere interioară a însoţit întotdeauna umanitatea. Toate mitologiile vechi au ieşit din ea, toate religiile îşi au originea în ea. Aşadar rădăcina pură a tuturor credinţelor poate fi descrisă ca fiind gnostică, în legătură cu cunoaşterea universală originară. Acest adevăr e valabil şi în cazul creştinismului timpuriu.



Iisus Christos şi "Împărăţia, nu din această lume"

Când Iisus în urmă cu 2000 de ani, îşi făcea cunoscute învăţăturile despre " Împărăţia Sa, nu din lumea aceasta", El avea autoritatea unităţii Sale cu "Tatăl", Spiritul. Dar pentru tradiţia evreiască El a pus în discuţie ordinea stabilită şi a devenit astfel o ameninţare. Gnoza este întotdeauna eretică. Ca şi experienţă vie a Spiritului, pe care fiecare gnoză este bazată, întotdeauna se ciocneşte de tradiţiile religioase rigide. Primii creştini au fost adevăraţi gnostici. Ei au cunoscut Vointa şi Planul lui Dumnezeu direct în fiinţa lor. Prin urmare ei nu aveau nevoie de nici o instituţie în calitate de mediator. Credinţa lor era bazată pe experienţa interioară proprie, nu pe o învăţătură doctrinară adoptată.



Adevărul cristalizat în lege

Experienţa gnostică este o atingere a Spiritului Sfânt. Oricine a trăit această experienţa nu o poate împărtăşi, dar poate să o mărturisească. Spiritul înzestrează o astfel de persoană cu mare putere, aşa încât aceasta devine cineva "cunoscut cu numele său", în cuvintele Bibliei. Gnoză şi Spiritul sunt una. O persoană atinsă de gnoză aude vocea lui Dumnezeu în fiinţa sa proprie. Şi transmite un mesaj plin de adevăr, care nu este valabil numai pentru sine. Gnoza este unitate şi conduce către unitate. Această unitate era prezentă în primele zile ale creştinismului. Credinţa era trăită în comunitate. O multitudine de grupuri gnostice existau la acea vreme.

Dar treptat, impulsul de lumină pe care Christos l-a adus în lume, a devenit tot mai slab. Divizările şi incertitudinile i-au luat locul. Instituţiile au început să reglementeze experienţa directă a lui Dumnezeu prin legi si dogme. Unele persoane au fost considerate vrednice, altele nu. A fost creată o ierarhie, care a împărţit oamenii în credincioşi adevăraţi şi credincioşi falşi, care a provocat durere şi multă suferinţă. Şi totuşi prin secole, au existat întotdeauna oameni, care au avut o legătură reală cu Spiritul şi au dovedit-o în mod credibil.


Primii gnostici

În primul secol după Christos, nu exista o biserică oficială. Doctrina veche evreiască şi noua doctrină creştina existau în paralel. Învăţăturile creştine erau răspândite de către apostoli. În plus, existau învăţături gnostice în sensul strict. Unii mari gnostici, învăţători din Asia Mică şi Imperiul Roman au transferat înţelepciunea lor urmaşilor. Mai ales în secolul al II-lea - după începerea treptată de formare a Bisericii Catolice oficiale - existau o mulţime de sisteme gnostice. Dacă ne uităm la simbolismul lor exterior, acestea erau diferite unele de altele. Dar dacă putem pătrunde miezul ascuns în ele, mesajul lor era identic.


Valentin şi Basilides

Valentin, unul dintre cei mai renumiţi gnostici, a venit din Alexandria. El şi-a transmis învăţătura, prin anii 130 d.Hr., în Asia Mică şi mai târziu la Roma. Pentru el, lumea vizibilă este o lume căzută, care este regizată de un Eon nelegiuit (o mare concentrare de putere). Sufletul care posedă gnoza - cunoaşterea divină - trebuie să se elibereze de această lume, şi să revină la lumea de Lumina, la Tatăl Divin. Un astfel de suflet ascultă, a spus Valentin, atunci când este chemat, răspunde chemării şi se întoarce la cel care îl cheamă. Acesta îşi găseşte pacea în recunoaşterea vocaţiei sale, se pregăteşte să se întoarcă acasă, şi se va unifica în cele din urmă cu Lumina, începutul tuturor lucrurilor.

Valentin era discipol al lui Basilides, care a învăţat în special în Egipt, şi care de asemenea se numără printre marii gnostici. La fel ca şi Valentin, Basilides invita oamenii să părăsească lumea căzută şi să se întoarcă acasă la originea lor. În primul rând, omul trebuie să cunoască cât mai clar propria sa stare, el trebuie să vadă prin aspiraţiile şi dorinţele sale false şi să caute să le neutralizeze. Omul trebuie să înveţe să se smerească, a declarat Basilides, numai atunci sufletul său poate deveni "gnostic", acumulând cunoaşterea divină prin înţelegere intimă, interioară.


Marcion şi contrastul dintre Gnosticism şi dogmă

Marcion este de asemenea numit gnostic în cărţile istorice ale clericilor. Dar aceasta nu pare a fi justificat, pentru că el a încercat să adune învăţăturile gnostice într-un sistem şi să creeze din acestea o dogmă obligatorie. Dar aceasta este o contradicţie în termeni: Gnoza şi dogma se exclud reciproc. Gnoza este experienţa intra-personală a realităţii Spiritului. Un gnostic aduce mărturie prin imagini şi simboluri. El nu va spune că adevărul este exprimat literalmente în scrierile anumitelor sisteme, şi niciodată nu va forţa o altă persoană să-l creadă.

Marcion era fiul unui episcop din Sinope. Mai târziu el a predat la Roma, iar în 144 AD a fost excomunicat, datorită unui "comportament inadecvat". El a respins Vechiul Testament în mod riguros, deoarece acesta ar avea semnificaţie doar pentru evrei, şi a creat un prim canon din Noul Testament, prin care a vrut să lase urmaşilor săi o bază pentru "doctrina adevărată". Acest canon a inclus numai Evanghelia lui Luca - parţial modificată - şi scrisorile lui Pavel, de asemenea modificate. Explicaţia oferită de Marcion în ce priveşte corectarea acestor texte primare, a fost aceea ce ar fi fost influenţate de Vechiul Testament.


Surse îndoielnice

În ceea ce priveşte sursele din care am ajuns să cunoaştem despre istoria gnosticismului şi gnosticii timpurii, întotdeauna trebuie să ne amintim, că majoritatea scrierilor păstrate - cu excepţia câtorva texte originare - aparţin clericilor. Şi se pune întrebarea dacă aceste rapoarte cu privire la "eretici" pot fi obiective. Cu toate acestea, unele dintre ele, cum ar fi cele ale Părinţilor Bisericii Irineu, Ipolit, Clement din Alexandria, Origen şi Epifanie, conţin perspective interesante legate de activitatea grupurilor de gnostici din aceste vremuri dureroase şi turbulente.


Maniheii - martori ai Luminii

În Persia, în secolul al III-lea, a apărut un nou şi puternic impuls prin gnosticul Mani, după numele căruia adepţii săi au fost numiţi "manihei". Mani, chiar mai mult decât predecesorii săi, face în mod constant distincţie între lumea pământeană căzută şi lumea de Lumină. În opinia sa Creaţia, aşa cum o ştim, nu a fost creată de către originarul Dumnezeu al Luminii, ci de către forţele întunericului. Cu toate acestea, accentul învăţăturii sale a fost pus pe certitudinea, că în oamenii care trăiesc în întuneric se află ascunsă o scânteie divină. Acestă scânteie, constituie legătura şi puntea către viaţa adevărată.

Mani a spus:

Sunt o sămânţă înmiresmată de Lumină,
Aruncată într-o pădure deasă cu spini.
O, ia-mă şi culege-mă!
Du-mă acasă la recolta Legii Sfinte,
În grânarul Luminii.

Oameni care s-au alăturat şi au format grupuri în scopul de a câştiga cunoaşterea de prima mână, au trăit şi în secolele următoare. În toate timpurile, au existat mesagerii a gnozei. Ei trăiesc şi muncesc până în momentul de faţă.