Companionul tăcut

Mesajul eternităţii este foarte aproape de inima tuturor. Atât de aproape că nu este în general recunoscut. În inima omului există un companion tăcut ,care aşteapta să ajute, dacă este căutat. Dar trebuie să ai încredere în el. O relatare cu privire la o relaţie foarte personală.

El a fost întotdeauna cu mine. Nu-mi amintesc când a început. În amintirea mea, această companie tăcuta era o parte din mine. Nu l-am experimentat anterior ca fiind separat de mine însumi. Asta a fost până la vârsta de 19 ani când am învăţat că el nu sunt eu însumi şi că el mă poate de asemenea părăsi.


Uitat si pierdut

Scufundat în ritmul istovitor al muncii de rutină, fără a mă gândi cu privire la sensul lucrurilor şi al împrejurărilor pe care le întâlneam, eu nu am observat dispariţia lui. Numai atunci când un prieten, cu care obişnuiam să discut despre filozofie, mi-a scris o scrisoare în care a vrut să-mi spună mai multe despre Hermann Hesse - autorul nostru preferat la acel moment - am realizat că tovarăşul meu interior, pentru care cuvintele lui Hesse erau destinate, era plecat. Deşi am înţeles ce a spus prietenul meu, nu a existat nici un răspuns la cuvintele sale în interiorul meu. Prietenul meu interior, fără veste, murise.

Îmi era frică. Pentru prima dată m-am simtit lipsit de viaţă, în inima mea. L-am căutat pe companionul meu - şi am realizat: El nu era plecat - dar îl uitasem pentru atât de multe săptămâni. Era absent, pentru că nu am mai căutat să am un dialog cu el.

Doream, ca niciodată să nu-l mai părăsesc în acest fel.


Acceptarea companionului

De atunci, mereu l-am avut cu mine. Nu l-am iubi mereu, el care mă presa şi care declanşa suferinţă în inima mea. De asemenea nu întotdeauna l-am recunoscut. Cu multe evenimente din viaţa mea a vrut să-mi arate ceva ce nu am înţeles, dar mereu mi-a dat o altă şansă. La un moment dat a devenit prietenul meu. L-am acceptat ca tovarăşul meu tăcut. Cel care este mereu cu mine, care nu mă părăseşte şi mă cunoaşte mai bine decât mine însămi.

Prin îndemnul lui m-a condus de multe ori, dar de multe ori m-am opus crezând că ştiu mai bine direcţia pe care mi-o arăta viaţa. A fost nevoie de mult timp până am înţeles: Cu cât mai puţin mă implic, cu atât mai mult el poate să crească şi să se exprime. Cu cât mai mult el poate să crească şi să se exprime, cu atât mai mult eu pot vedea drumul meu şi pot să reacţionez întâmplărilor într-un mod care mi-a fost anterior necunoscut. Pentru că tovarăşul meu îmi permite să înţeleg oamenii diferit faţă de cum o făceam fără el. El îmi dă răbdare, umilinţă şi adesea pace interioară. El mă transformă.


Acul busolei indică casa

Suferinţa a mai scăzut de când el are un loc în inima mea. O nouă satisfacţia de viaţa s-a trezit în mine, pe care înainte nu am cunoscut. Nu pentru că totul în mine ar fi linistit, ci pentru că acul busolei vieţii mele nu se mai învârte în cercuri. Prin tovarăşul meu, viaţa a primit o direcţie. Clară, simplă şi incontestabilă. Acul busolei indică casa – casa lui. În această direcţie companionul meu mă chema insistent de la început. El există într-o dimensiune căreia eu nu-i aparţin. O eternitate la care nu am acces.


O atingere a eternităţii

Este o uşurare să devii puţin câte câte puţin eliberat de propriul tău eu, şi uneori am un sentiment al eternităţii în interiorul meu. Există momente când cerul parţial mi se deschide în interior şi un context amplu îmi luminează pe moment mintea. Acestă stare nu poate fi păstrată, dar lasă o impresie clară şi sigură. Memoria ei mă ajută atunci când acul busolei este în pericol de a pierde direcţia, în timpul strădaniilor din viaţa de zi cu zi.

Însoţitorul meu tăcut a deschis pentru mine o lume, pe care eu cu greu o pot descrie în mod conştient, dar despre care ştiu că este casa lui originară. Acolo, el va merge în cele din urmă. Dar însoţitorul meu nu mă va părăsi. El va lua o parte din mine cu el – acea parte pe care el a transformat-o.